Este o poveste despre pasiune și atașament. Pasiunea pentru șoferie, atașamentul pentru culori. Alb și roșu. „Dinamo e Dinamo”. Sugrumată de emoții, vocea lui Constantin Ologu, alias „Tyson”, cunoscutul șofer al autocarului „câinilor roșii” răsună în liniștea toridă a cantonamentului de la Săftica. Aflat în scaun cu rotile după ce un blestemat de virus, luat chiar din spital, l-a condamnat la o lungă suferință, mai multe intervenții chirurgicale, săptămâni pe un pat de spital, nevoia disperată de sânge și multă rugăciune, bărbatul cât o stâncă le vorbește părintește jucătorilor antrenați de Ovidiu Burcă.
„Ascultați-l pe domnul profesor! Depinde de voi să aduceți Dinamo acolo unde-i este locul. Pe urmă să fim sănătoși și, dacă o să vrea Dumnezeu să mă fac bine, poate o să ne vedem”, cuvintele lui „Tyson” par sechestrate în ridurile fotbaliștilor. Unii-l cunosc de-o viață, alții-l văd pentru prima oară, mai toți au auzit de el. Cu toții-l aplaudă. „Tyson” mulțumește pentru surpriză. „Vă mulțumesc, nu mă așteptam. E cel mai frumos moment din viața mea”.
Cu o oră înainte, sub umbrela unei fente, fiica Alina l-a luat pe „Tyson” pentru a-l duce „la un control medical la Izvorani”. De luni bune, bărbatul nu a mai pus piciorul în pământ, însă a trecut de momentele critice și acum, sprijinit în cârje și pe valuri de speranță, așteaptă o ultimă intervenție pentru a i se fixa o proteză care să-i permită o viață normală. În complicitate cu echipa PlaySport.ro și cu Ionel Culina, ofițerul de presă al „câinilor”, „Tyson” a fost preparat cu câteva zile cu o minciună în care am împachetat o surpriză care a mers direct de suflet. „Aș vrea să-mi mai văd autocarul”. A oftat, într-o zi, de pe marginea patului, legendarul șofer. Și dorința i s-a îndeplinit!
Când a ajuns în dreptul cantonamentului de la Săftica, Alina, fata lui Constantin Ologu, și-a încercat talentul. Actoricesc. „Tată am făcut pană, nu am cric, trebuie să intru să cer ajutorul”. Cu fenta pe buze și piciorul tremurând pe accelerație, Alina a intrat în baza de unde tatăl său își începea mai toate cursele în cei peste 30 de ani în care i-a dus pe dinamoviști peste tot, de la Atlantic la Dunăre și peste Carpați până-n Pirinei.
Iar de acum fixăm și noi oglinda retrovizoare a amintirilor și, cu speranță, privim prin parbrizul lat… spre viitor. Șase operații, urmează a șaptea. „Tyson” povestește prin ce a trecut. Și, de fiecare dată, mulțumește pentru tot cu cioburi de lacrimi în ochi. Anunțul că are nevoie de sânge a mobilizat dinamoviștii din toată țara. Patroni, jucători, antrenori, suporteri, „câini” sau rivali.
„Le-am mulțumit și le mulțumesc că m-au ajutat. Am văzut că așa mulți oameni au fost lângă mine, foștii jucători. M-au sunat Contra, Anton, Țucudean. Dănciulescu, Niculae, domnul președinte Badea și domnul președinte Borcea, cei care m-au ajutat pe cale medicală. Le mulțumesc tuturor. A fost un ajutor nesperat. Nu credeam că în momentele astea grele atâția oameni sunt lângă mine! Doctorul i-a spus fetei mele, gata! Am umplut banca de sânge. Sângele ăla, pentru mine și pentru alții, a fost de mare ajutor. Le mulțumesc din suflet”.
Piciorul care a dansat între accelerație, frână sau ambreiaj poartă o cicatrice greu de privit și un stabilizator greu de înțeles. Însă o să fie bine. Pentru că e mai bine. Și „Tyson”, omul responsabil, de fiecare dată cu siguranța celorlalți și, alteori, cu atmosfera, are dulcele „păcat” al povestirii. Și are ce spune cam cât pentru o carte:
„Nu știu câte titluri a luat Dinamo cât timp eu i-am dus peste tot, nu le-am socotit, însă știu că mă apropii de trei milioane de kilometri în care am dus echipa peste tot în țară și în Europa. Unde a fost Dinamo nu a fost nicio altă echipă. Am mers până la Atlantic, unde s-a terminat faleza, am zis că mai departe nu pot să mă duc, trebuie să iau vaporul”.
Vorbele sale sunt sorbite de Ovidiu Burcă, azi antrenorul „câinilor”, ieri pe scaunul jucătorului în autocarul condus fără vreo zgârietură de Constantin Ologu.
Vali Lazăr, unul dintre cei mai experimentați dinamoviști și Alin Dudea, căpitanul la zi, ca într-un gest de reverență, stau și ei, undeva în decorul interviului, la pânda amintirilor.
„Primul GPS l-am primit de la Lobonț, până atunci am mers pe hartă. Foloseam GPS-ul în localități, atât, în rest aveam harta memorată în cap! Am fost ofertat să plec de la Dinamo, însă nu puteam să o fac vreodată. Atunci m-a vrut președintele de la ȚSKA Sofia. Meseria mea era să-i duc și să-i aduc. Trebuia să o fac în siguranță. Acasă îi așteptau soțiile, mamele, părinții, copiii. Și am făcut-o fără să am vreun eveniment. N-am rămas în viața mea în pană cu echipa. Iarnă, vară, zăpadă, polei, noapte, zi. Dinamo trebuia să fie Dinamo, mereu în față”.
Pe lângă suferința fizică, „Tyson”, ca orice dinamovist, a trăit și umilința primei retrogradări din istoria clubului. El știe cel mai bine ce înseamnă victoria pentru un astfel de club, cum sunt jelite înfrângerile, cum e stropit un trofeu sau cât ustură ratarea unei calificări. În autocarul lui le-a trăit, alături de generațiile „câinilor”, pe toate. Zile, nopți, milioane de kilometri. Cu muzică, scandări, oftat și liniște înfundată în torsul motorului. Cu barba înfiptă în piept, răspunde amar: „Ne ducem crucea. Nu avem ce face!”.
Ovidiu Burcă speră că mesajul lui „Tyson”, acel: „Dinamo e Dinamo”, a fost perceput și de Amzar sau Bordușanu. A trecut și prin raționamentul lui Țone, a fost tradus cum trebuie de Moura sau de spaniolul Iglesias.
„Este un om de referință în istoria lui Dinamo. O legendă. Și sperăm să-i facem cât mai multe bucurii. Și cea mai mare bucurie ar fi promovarea. Cred că vorbele lui „Tyson” vor avea un ecou și i-a făcut pe jucători să înțeleagă ce înseamnă clubul ăsta cu adevărat. A fost un moment care i-a încărcat cu energie”.
Acum, cu inima mai ușoară că și-a văzut autocarul și foștii colegi alături de care a numărat duminici la Săftica, „Tyson” așteaptă o nouă intervenție chirurgicală, va urma grimasa recuperării și, poate, într-o zi, va putea să mai plutească pe asfaltul șoselelor cu „câinii” lui în spate. De la o victorie spre alta.