Suntem în nordul Capitalei, acasă la Răzvan Lucescu, sosit pentru câteva zile în țară înaintea unei scurte vacanțe iberice și a reluării pregătirilor cu PAOK. Fostul selecționer e îmbrăcat lejer, în blugi și o cămașă albă, și nu-și arată starea de epuizare după un sezon greu decât aunci când începe să povestească supliciile unor luni superîncărcate în Grecia.
Dar își păstrează mereu un zâmbet relaxant în colțul gurii și vorbește natural. Lasă să se vadă în fiecare frază antrenorul și bărbatul ponderat, uneori fâstâcit, indiferent că e vorba despre lucruri serioase, precum cursa nebună din liga greacă și echipa națională a României, sau despre subiecte amuzante, exemplul pisicilor sale lăsate în custodie în Arabia Saudită.
Răzvan Lucescu: A fost un sezon groaznic de greu. Am jucat 59 de partide, capitol la care suntem clar în top 6 din Europa. Am disputat foarte multe meciuri pentru un grup care n-a fost construit să atace trei competiții. Dar asta rămâne marea satisfacție, că ne-am autodepășit. Am mers până în sferturile de finală în Conference League, am ajuns în finala Cupei, am terminat pe locul secund în campionat, pe care am riscat să-l pierdem pe final.
Răzvan Lucescu: Deși am beneficiat la un moment dat de o diferență mare în clasament, era să ne coste scump contextul foarte complicat. Programul încărcat a făcut să pierdem mulți jucători buni, am avut meciuri din trei în trei zile, în timp ce adversarii se bucurau de câte o săptămână la dispoziție pentru a pregăti următoarea întâlnire. Dar, una peste alta, a fost un an bun. Dacă am fi câștigat Cupa Greciei, aș fi spus că a fost un an fantastic.
Răzvan Lucescu: Un penalty inventat! Am fost superiori adversarului, ne-am creat ocazii, dar când pierzi de o asemenea manieră intervine o mare frustrare. Nu nemulțumire, care nu-și are locul. Au existat trei situații în care VAR-ul a decis numai pentru Panathinaikos. Una e faza de la acel 11 metri revoltător. A doua s-a petrecut după gol. Un adversar s-a luat cu mâinile de testicule în fața galeriei, cei de la VAR văd, dar nu intervin.
Răzvan Lucescu: Dacă s-a putut acorda un penalty ridicol pentru Panathinaikos, era obligatoriu să beneficiem și noi de unul în minutul 90, când Mitriță a luat mingea în careu, a trecut de advesar, a fost busculat și tot nimic nu s-a întâmplat. Arbitrul nici măcar n-a fost chemat să analizeze faza la VAR. Chestiile astea îți dau un gust amar. În Grecia sunt situații în care formațiile din afara Atenei suferă. Mă refer la Salonic. În 2018 ne-au furat un titlu la comisii, acum ne fură o finală. Nu e normal.
Răzvan Lucescu: În Grecia, VAR-ul s-a transformat într-un instrument folosit pentru a împinge o echipă către un obiectiv ori spre a bloca o altă formație, cazul nostru. Vă mai spun ceva, chiar dacă veți spune că sunt nebun, dar e vorba despre experiențele trăite în acest sezon. În Conference League, lipsa VAR până la sferturile de finală a făcut să primim la Marsilia două goluri inițiate din ofsaid. Diferența e că acolo am întâlnit un adversar de calibru superior, care și-a arătat clasa.
Răzvan Lucescu: Deja a fost un an istoric pentru PAOK prin prezența în sferturile de finală ale Conference League. Dar revenirea la Salonic a însemnat cu precădere o alegere emoțională. Fiecare are propriul fel de a simți și de a gândi lucrurile. Nu sunt un antrenor care calculează ce pas face acum pentru a-l programa pe următorul dincolo. Sunt doar un tip care iubește, romantic. Probabil din cauza asta sunt și cu soția de 32 de ani. Și probabil de aici reiese și legătura specială pe care o am cu jucătorii. Le-am spus tuturor: ”Vă iubesc, problema voastră e că vreau să mi se întoarcă același lucru! Dacă nu oferiți la fel, intrăm în conflict”.
Răzvan Lucescu: Îi vreau pe jucători încărcați să dea totul pentru echipă. Să șteargă din egoismul fiecăruia și să transfere mai mult către grup. Nu e simplu. Nu reușești totdeauna, dar așa simt eu. Uite, când am ajuns la Salonic, n-am fost acceptat. Veneam de la Xanthi, considerată o echipă mică, una care a creat mereu probleme lui PAOK. Au fost dispute aprige, cu lupte sfârșite pe la vestiare. Am fost acuzat că am creat personal o atmosferă ostilă. Am avut nevoie de timp, de pasiune și de dedicare să-i fac pe oameni să mă respecte.
Răzvan Lucescu: A patronului și a fiului său. A fost o susținere importantă la început și așa lucrurile au pornit să capete anvergură. Am crescut de la meci la meci, s-a creat o emulație, am cucerit un campionat după 34 de ani de așteptare, am luat și Cupa, bifând eventul. Plus faptul că am terminat neînvinși, un reper istoric în fotbalul grecesc, peste performanța similară reușită de Panathinaikos în anii ‘60, dar cu mai multe remize. Mă întorc la iubire. Salonic e un oraș fantastic. Când ieși la o plimbare îți transmite o energie extraordinară, ai lângă tine marea, faleza. Emoțional! Total emoțional!
Răzvan Lucescu: Nu e corect să vorbesc despre ceva ce nu am făcut. Cu cine am fost în legătură sau nu. N-am nevoie de publicitate. Posibilități au fost nu numai în Italia, care poate reprezenta un target pentru oricine. Și pentru mine poate la un moment dat, ca să-mi completez cariera. Dar oamenii nu gândesc totdeauna așa cum ceilalți își imaginează. Cei de la PAOK au știut să stea pe capul meu, să nu mă lase până n-am acceptat oferta. Sunt un sentimental și am nevoie să iau astfel de decizii. Și mai e un detaliu.
Răzvan Lucescu: Am trecut prin toate experiențele ca antrenor. Am fost și în lupta pentru campionat, și la retrogradare. Am lucrat și în liga secundă, am promovat. Am muncit la o echipă de nivel mediu, precum Xanthi, dar cu un patron foarte corect, am jucat acolo play-off și am disputat prima finală de Cupă din istoria clubului. În ultimii ani am tras doar la titlu, am cucerit Champions League în Asia, am mers la Cupa Mondială a cluburilor. Am stat mereu sub presiunea de a câștiga fiecare meci, dacă faci un egal e considerat un reper negativ. Fiind acolo, sus, te obișnuiești cu această experiență. Și din cauza asta m-am întors la PAOK. Dacă mă duceam în altă parte, ar fi trebuit să accept o zonă de mijloc sau de jos. Să intru în altă lume. Acum am vrut altceva și satisfacțiile sunt mari.
Răzvan Lucescu: Am un ajutor imens din partea staff-ului. E apoi pasiunea pentru fotbal. Am un bun simț al responsabilității, iar asta mă obligă în momentele dificile să mă trezesc, să mă dau jos din pat și atunci când îți vine să zici ”gata!”. După ce pierd un meci, mă doare carnea, corpul timp de trei zile. E ceva cumplit. O chestie de o mare intensitate negativă și de multe ori îmi spun că trebuie să renunț la fotbal în trei-patru ani. Nu e doar un moft.
Răzvan Lucescu: Nu știu ce va fi atunci. Dar așa gândesc acum.
Răzvan Lucescu: Asta ar însemna să ies din circuitul internațional, dar nu e bine când ești pe val. Lumea te uită. Iar să mă întorc în România nu intră deocamdată în planurile mele.
Răzvan Lucescu: Mi-e greu să vorbesc despre acest subiect. Am fost îngrijorat, nu știam ce se întâmplă. Dar tata ne-a transmis liniște, spunându-ne că nu se întâmplă nimic în afara unor alarme. Nu era panicat. Nu e așa felul lui de a fi. Și în 2014, când a fost obligat să plece de la Donețk, foarte mulți jucători au vrut să părăsească echipa. Dar el a zis că nu concepe ca echipa să se distrugă, a decis să rămână și a dat primul semnal de luptă. Și acum s-a întâmplat cam la fel. E un tip curajos și îndrăzneț.
Răzvan Lucescu: Nu. Și sunt revoltat de modul în care televiziunile din România transmit ca și cum războiul s-ar desfășura aici. Induc teamă în oameni. Nu e normal. Cei care analizează ar trebui să fie obiectivi și echilibrați, să arate foarte clar că bombele nu vin peste noi. Nu sunt pe drum avioanele sau tancurile pentru a intra în România. Noi nu riscăm nimic. Așa s-au născut crizele nebunești cu benzina, cu uleiul. Modul cum se transmite în România, tonalitatea folosită, arată de parcă suntem în război, iar panica e totală. Nu toți oamenii au capacitatea de a discerne. Mulți iau de bun ce aud. Pe de altă parte, sigur, mă cutremură ce văd în Ucraina. Mă gândesc cum trăiesc acei oameni, cum au fost obligați să plece de la rostul lor, de la casele lor. Cine dă dreptul unui om să intre în altă țară și să distrugă atâtea vieți? E cumplit!
Răzvan Lucescu: Nu știu ce rol și ce vină au sportivii în acest conflict. Dar, în același timp, Rusia nu poate participa la nicio competiție. N-ai cum. Emoțiile sunt atât de mari încât pot apărea situații neplăcute când sportivii ruși apar în fața celorlalți.
Răzvan Lucescu: Dacă Rapidul începe să discute despre titlu face o mare greșeală. Trebuie să ții cont nu numai de visul tău sau să te raportezi la ceea ce crezi tu că poți obține. Sau să te ghidezi doar după faptul că a intrat în club un acționar cu potențial, care poate ridica economic societatea. E bine să te uiți cine sunt forțele sportive ale României. Cum sunt organizate. Să înțelegi că FCSB, CFR, Craiova sunt formații cu experiență în lupta pentru campionat. Au altă greutate. Asta nu înseamnă că nu trebuie să te bați. Să profiți de o eventuală oportunitate ori dacă se deschide un culoar pe fondul crizei unei rivale. Dar tu, Rapid, abia revenit în Liga 1 după o perioadă neagră, să te gândești la titlu în al doilea sezon de la revenire, e exagerat!
Răzvan Lucescu: Intrarea în play-off, da! Sezonul trecut, pe începutul bun al echipei, se vorbea deja de cupe europene. Am zis de atunci că primul an trebuie să se evite retrogradarea. Nu e ușor să vii din ligile inferioare și să te gândești direct la Europa. Există riscul să te duci imediat înapoi în liga secundă, fiindcă în prima divizie ai un ritm diferit, altă valoare a adversarilor. Impactul e puternic. OK, acum echipa a terminat liniștită în play-out, anul următor poate fi luată în calcul calificarea în play-off și acolo să te lupți pentru o poziție cât mai bună.
Răzvan Lucescu: Îl iubesc pe George Copos. Îi sunt recunoscător. Am devenit mai înțelept. Modul lui de a pune presiune m-a ajutat să gestionez în toți acești ani presiuni uriașe. Ceea ce s-a întâmplat bun Rapidului i se datorează lui Copos. El a adus jucători, a ales antrenorii care au contribuit la creșterea clubului. Sigur, poate ar fi putut obține mai mult dacă ar fi arătat un alt fel de generozitate. Dar asta e partea a doua. Nu-l cunosc pe domnul Șucu, dar îmi doresc să aibă o mare contribuție la succesul Rapidului. Echipa să fie în top, pentru că fotbalul românesc are nevoie de emulație, de suporteri și de cluburi cu tradiție la vârf.
Răzvan Lucescu: A fost un gest spontan, de descătușare. De revoltă. Era una dintre cele mai dense perioade în relația cu domnul Copos. Nu fac abstracție de domnul Dinu Gheorghe. Eram eu și Dinu, de o parte, Copos – de altă parte. Iar dânsul a creat atunci niște probleme, probabil și dintr-o anumită gelozie față de raporturile mele profesionale cu Dinu Gheorghe și pentru că voia să arate cine e patronul. Noi știam însă asta. De exemplu, n-a vrut să vină la Rotterdam, iar pe seama lui Jean Valvis, unul dintre sponsorii echipei, râdea: ”De ce te duci în Olanda? O să te faci de rușine, că pierdem cu 5-0!”.
Răzvan Lucescu: Da! Dar Copos punea un gen de presiune pe care n-o înțelegeam. Sufeream mult. Ne-am calificat atunci pentru prima dată de când era patron, nici tata nu avusese un asemenea parcurs în Europa și am simțit nevoia să i-o plătesc. Apoi m-am dus spre vestiare, n-am vrut să particip la bucurie. Mi-am dorit să fiu singur, așa că am plecat pe podul Grant cu gândurile mele, m-am urcat și-n tramvai. Mă amuză acum momentul. Dar și în prezent mai sunt situații când simt nevoia să mă izolez.
Răzvan Lucescu: Ha, ha, ha! Nu! Am ajuns la alt nivel din acest punct de vedere. Sunt conducătorul unui grup, am obligația să fiu lângă echipă în primul moment după rezultat, chiar dacă aș vrea să fiu singur. Dar mai merg pe faleză, într-un colț, îmi iau un pahar cu vin alb și-mi las mintea să fugă.
Răzvan Lucescu: Ne-am mai întâlnit, am mai și lucrat apoi împreună la națională, la Petrolul. Avem o relație bună. A fost un jucător genial, care a încântat lumea. Din păcate, n-a știut să-și gestioneze acest talent și să-l aducă în favoarea echipei. L-a folosit doar pentru sine și a greșit. Nu poți câștiga singur. Avea nevoie să fie răsfățat, dar existau lângă el alți 20-21 de jucători care voiau și ei să se simtă importanți. De aceea cred că Mutu nu poate fi satisfăcut cu ceea ce a realizat în materie de trofee. Talentul îi dădea dreptul să câștige mult.
Răzvan Lucescu: Nu-l cunosc bine, dar cred că a reușit să-și echilibreze viața. Presupun că o face fiindcă orice tânăr ajunge la o maturizare la un moment dat. Și-a îndeplinit toate dorințele, a făcut toate nebuniile, nu întotdeauna la modul cel mai corect. Dar asta e problema lui. Acum are o vârstă și-și dă seama că are alt drum de urmat. Trebuie să construiască, iar experiența lui de fotbalist și capacitatea de înțelegere a vestiarului sunt marii lui aliați. Are perspective frumoase ca antrenor. Vede jocul, are fler, dar rămâne să înțeleagă că această meserie înseamnă foarte multă muncă.
Răzvan Lucescu: Nu șterg nimic. Fiecare antrenor se confruntă cu astfel de episoade. Te ajută să devii mai înțelept. Să gestionezi situații similare în viitor. Da, la Belgrad am rămas cu un gust amar, dar am învățat un lucru pe care mi l-a zis Adrian. ”Tu nu poți să-l scoți pe Mutu din teren! Oricât de prost aș juca, țin presiune pe doi-trei jucători! Iar dacă Mutu iese din joc, ceilalți se eliberează și cresc forțele și energiile adversarului în ofensivă”. E un mare adevăr.
Răzvan Lucescu: Am avut o discuție. I-am dat dreptate în mare parte. Dar problema se pune și altfel. Când un jucător de renume nu e într-o formă bună, nu aleargă, colegii simt. Iar tu, ca antrenor, riști să pierzi respectul fotbaliștilor dacă nu acționezi și lași loc la interpretări că ți-e teamă să iei o anumită decizie. Dar acel dialog cu Mutu mi-a rămas în minte și m-a ajutat în numeroase situații.
Răzvan Lucescu: Niciun moment nu m-am simțit folosit. Am purtat o discuție normală. Nu mi-a zis nimeni că vin să-mi propună naționala. Mi-au spus doar că sosesc la Salonic, că le-ar face plăcere să luăm masa împreună, cum s-a mai întâmplat și în primul meu mandat la PAOK. Am avut un dialog corect, ne-am explicat. Mi-a părut însă rău că a apărut în public despre această întrevedere. Sunt situații când nu e nevoie să creezi stări de tensiune.
Răzvan Lucescu: Ce mai contează?
Răzvan Lucescu: Își cere dreptul când sunt lucruri concrete. Eu sunt la PAOK, FRF a numit un antrenor. Nu-mi plac aceste discuții. Asta știi cum e? Te sună un impresar să te întrebe dacă poate să te propună la clubul X, iar tu ieși apoi să spui că X te dorește. Nu sunt genul. Chiar n-are nicio importanță conținutul discuțiilor. Avem o relație foarte bună și atât.
Răzvan Lucescu: Ar trebui să răspundă Edi Iordănescu. Fiecare om simte diferit. S-ar putea să fie nepăsător și să nu aibă nicio problemă. Sau să resimtă foarte tare. E clar însă că va lucra sub această presiune din exterior, pe lângă cea firească atunci când e vorba despre națională. Aici n-ai timp de prea multe reglaje. Depinzi de munca de la cluburi, de perioada în care e programat un meci, dacă ai jucători cu personalitate, la ce fel de echipe evoluează. Contează și conjuncturile în care prinzi un adversar, să ai o șansă în plus dacă te afli la momentul potrivit într-un loc potrivit. Sincer, mie nu-mi place munca de selecționer.
Răzvan Lucescu: E total diferit la club. Ai plăcerea de a construi, de a conduce zilnic antrenamente. Ești în permanent dialog cu jucătorii, poți să-ți transmiți filozofia. Dar la națională ai posibilitatea de a lucra două zile înaintea unui meci, repeți vagi detalii de organizarea jocului, după care depinzi de inspirația și forma de moment a fotbalistului. Din păcate, România nu mai are o bază solidă la nivel de națională. Nu din perspectiva talentului, ci a personalității. Suntem la pământ.
Răzvan Lucescu: Suntem la pământ, poate cu una-două excepții. Nu e suficient. Nu avem o educație puternică. Nu suntem pregătiți să ne luptăm cu dificultățile, abandonăm imediat, punem capul jos. Cedăm. Dar fotbalul de azi înseamnă un război pe teren. Un război împotriva dificultăților, a frustrărilor. Trebuie să știi să reacționezi. România nu poate face asta în momentul de față.
Răzvan Lucescu: Răzvan Marin n-are cum să nu ducă pe umeri această situație de la club. El poate fi într-adevăr un jucător cu echilibru și personalitate, unul dintre puținii cu această calitate. Dar nici el nu mi se pare un lider. Naționala nu are un lider adevărat.
Răzvan Lucescu: Poate fi! Totuși, la Tottenham nu s-a impus, la Napoli la fel, deci e undeva în grupul doi. Repet însă, e un jucător foarte bun, are această personalitate, dar îi lipsește ceva. Nu e ca și cum s-a impus la Inter, Barcelona sau Valencia. Cam așa trebuie privite lucrurile dacă vrei să faci o analiză zdravănă. Jucătorii români din afară sunt la echipe modeste sau fără anvergură. Doar unul-doi se luptă sus. E și asta o problemă.
Răzvan Lucescu: Nu cunosc exact contextul discuțiilor și modul de înțelegere din partea federației. În cazul în care e adevărat, nu știu dacă e corect, pentru că la națională ai nevoie de stabilitate. De ce mai pui un selecționer dacă te gândești că l-ai putea scoate din joc peste șase luni? Îl înțeleg însă pe Edi. Naționala e ceva foarte sus, dorești să ajungi acolo, iar dacă se ivește o oportunitate nu o refuzi. Te duci. Nu cred că există vreun antrenor care să zică: ”Aaa, n-am nicio șansă! Pierd!”. Te lași de meserie dacă pui problema așa. Și atunci gândești cu speranță. ”Dacă reușesc? Dacă prind o conjunctură favorabilă? Dacă…dacă…”.
Răzvan Lucescu: Foarte slab. Nu-mi cunosc nepoții, n-am stat cu ei. Când mă văd, se rușinează. În ultimii ani m-am dus până la capăt în toate competițiile, campionat, cupe, am jucat din trei în trei zile. N-a mai rămas timp pentru altceva. Asta e viața noastră, un sacrificiu!
Răzvan Lucescu: Am și în Grecia, și la București, și în Arabia Saudită.
Răzvan Lucescu: Le-am luat de pe stradă și am pe cineva care are grijă de ele. Stau în aceeași casă. Am și iepurași, și câini. Dacă renunț la fotbal mi-ar plăcea să intru într-o activitate legată de animăluțe. Voluntariat, ceva în zona veterinară, să ajut. Nu mă pricep, dar iubesc mult animalele, le tratez ca pe niște suflete cu personalitate și vreau să sprijin când am ocazia.
Răzvan Lucescu: Sunt norocos că nu trebuie să-l gestionez eu! M-am gândit la asta și cred că e foarte complicat. Un rol uriaș ar trebui să aibă obligatoriu clubul, de la început. Când au semnat, să accepte clar că trebuie să facă anumite chestiuni în favoarea echipei.
Răzvan Lucescu: Nu știm. Astea mai sunt și povești ale presei. Nu trebuie să le iei pe toate de bune. Asculți, vezi, constați.
Răzvan Lucescu: Tata e un antrenor prea puternic. O forță imensă! Singurul lui dezavantaj e că provine din România. Dacă s-ar fi născut în Occident, ar fi avut un succes uriaș. E foarte greu să ajungi la nivelul lui ca personalitate, ca organizator, ca educator, ca om care a construit echipe cu tineri formidabili. Cu tot respectul, dar niciun antrenor român nu poate măcar să viseze să se compare cu el. Asta e realitatea! Voi vedeți din altă perspectivă, credeți că exagerez, dar, după atâția ani pe banca tehnică, îmi dau seama de adevăr. Să iei pe Dinamo Kiev la 76 de ani, o echipă depășită total de Șahtior, și să câștigi din primul sezon campionatul, Cupa și Supercupa, e fantastic.
Răzvan Lucescu: Nu știu dacă e bine, dar asta e realitatea. Celelalte nu se pot ridica la nivelul lui CFR. Dar FCSB ar fi putut obține unul-două titluri în această perioadă.
Răzvan Lucescu:…intrăm în alte discuții aici. Am înțeles foarte bine care e filozofia domnului Gigi Becali. Investește doar ca să se simtă bine. Asta e plăcerea lui. Performanța îl interesează atâta timp cât nu-i afectează plăcerea.
Răzvan Lucescu: Sunt un tip plicticos și acasă. Tot cu munca mă preocup. Aproape că n-am vacanță, deși ar trebui. Nu reușesc deloc să zic ”stop” și să mă odihnesc puțin.
Răzvan Lucescu: Ce contează asta? E ceva ce-mi vine acum în minte. Poate voi avea altă stare peste patru ani și voi spune că mai vreau să continui încă zece sezoane. Nu știu. Așa și cu echipele naționale, în general. Nu-mi dau seama cum voi judeca la 70 de ani. Poate atunci va fi altă perspectivă și voi fi atras de ideea de a lua decizii din postura de selecționer.