După Revoluție, numele lui Nuredin Beinur a apărut într-o colecție impresionantă de subiecte: de la reglări de conturi între bandele care-și disputau supremația pe litoral, taxe de protecție, povești cu interlopi, tovărășii cu politicieni, artiști sau sportivi până la afaceri cu cântec și anchete penale cu ramificații nebănuite. În 2010/2011 a petrecut 9 luni în arest într-un dosar stufos, instrumentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind acuzat de șantaj, instigare la șantaj, complicitate la evaziune fiscală, ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice. Dintre toate, doar ultima a rămas însă în picioare, primind o condamnare definitivă de un an cu suspendare.
”Am acceptat sentința. Înseamnă că am meritat să fiu acolo. Am stat într-o celulă de opt inși și toți eram «nevinovați». Domne, cei care ajung la închisoare sunt vinovați! N-am sfidat și nu voi sfida niciodată instituțiile statului, care lucrează foarte bine. Oamenii aceia depun o muncă titanică să se concentreze pe atâtea cazuri. Am acumulat însă o experiență de viață extraordinară, mă mândresc cu ceea ce sunt și, dacă m-aș naște încă o dată, același aș vrea să fiu. Am făcut mai mult bine decât rău!”, spune azi Beinur într-un spectaculos dialog exclusiv cu PlaySport.
După săptămâni întregi de insistențe, e una dintre rarele apariții la microfon ale celui supranumit ”Spaima litoralului”, un personaj temut în universul underground. Conexiunile sale în lumea sportului sunt însă fabuloase, iar episoadele curg în același registru tumultos, cu personaje de prim rang, unele controversate, altele epice: Tyson și Van Persie, Trezeguet și Hasselbaink, Mutu și Tamaș, Becali Brothers și vărul Gigi, Neluțu Varga și Nicu Gheară.
– În primul rând, vreau să spun că, deși evit interviurile, am acceptat acum din dorința de a face poate lumină în unele subiecte din viața mea, pentru că s-au scris multe minciuni. ”Spaima litoralului”? E foarte dur! Îmi închipui însă de unde vine. Copil fiind, am făcut mai multe sporturi: fotbal, box, lupte. Și peste tot, inclusiv la școală, săream să-l ajut pe cel neputincios, dacă vedeam că e atacat. Mai târziu, în anii ‘90, mi-am făcut o firmă de pază și ordine în sudul litoralului. Colaboram cu Poliția la diferite operațiuni. Aveam body-guarzi prin hoteluri, restaurante, cluburi, iar misiunea era să nu iasă scandaluri, să nu se întâmple cine știe ce nenorociri. Să nu cadă oamenii pradă bandiților. Să nu se fure prin autobuze.
– Într-adevăr, am avut și războaie, bătăi stradale. Dar niciodată nu m-am contrat cu instituțiile statului. Am ajutat doar la prinderea unor infractori, tâlhari, hoți, proxeneți. Da, eram spaima litoralului pentru delincvenți, nu în alt sens!
– Da. Nu mi-e rușine să spun că făceam comerț cu geci, blugi, gumă de mestecat sau o grămadă de alte produse căutate în acele vremuri. Ieșeau afaceri la nivel mare însă după căderea lui Ceaușescu. Duceam în Turcia, de exemplu, cristaluri sau cașcaval. La un singur transport, câștigam de trei-patru ori banii investiți. Mulți ziceau că e bișniță. Ce bișniță? Cumpăram și vindeam. Și, până s-au mai așezat lucrurile în timp, comerțul ăsta era și mai lejer, nu ca acum, cu ANAF, plăți peste plăți la stat, impozite.
– Ne-am intersectat în afaceri. Nici pentru el nu e o rușine. Se făceau bani buni. Ei erau pe vest, noi pe sud. S-au legat prietenii adevărate atunci, nu din astea artificiale, ca în prezent. Mă invită mereu la meciurile lui CFR. Am rămas într-o relație sinceră și naturală.
– Nu-i știu afacerile, dar stați liniștiți că nu duce lipsă de bani!
– Primul milion a venit mai târziu. Dar când mă uit azi…sunt unii care se intitulează milionari, că au blocuri, clădiri, dar ”bancă” scrie pe ei, de fapt. Unii nici nu mai răspund la telefoane, spunând că ”Aoleo, mă aude șeful!”. Habar n-am cine sunt șefii lor! Nu vreau să dau nume, dar nici nu-i mai bag în seamă, că în România suntem prea puțini cu mândrie și onoare. La mine, suta de mii e sută de mii, nu ca milionul cu care se laudă alții.
– Da, pentru că majoritatea veneau în Neptun și Olimp. Fiecare avea câte o problemă și ajungeau la mine: ”Beni, vreau o cameră la un hotel, o masă la un club sau un restaurant”. Pentru unii am devenit model. Alții m-au transformat în dușman. Asta a fost perioada!
– Trebuie să fie lumină și pe chestia asta. Băieții mâncau, iar ospătarul respectiv l-a rugat pe Mutu să facă o poză cu el, ceea ce s-a și întâmplat. Apoi, toți au primit o sticlă de vin la o masă, după care tipul a venit din nou și insista să mai facă încă o fotografie. Asta mi-au povestit Adi Mutu, Marica și Tamaș, care stăteau împreună. Mutu l-a refuzat, i-a zis că ajunge una. ”E suficient. Uite, avem acum și un pahar în față, mâine e meciul. Lasă-ne, te rog să fim liniștiți!”. Chelnerul a început să-l jignească, să-l înjure. Iar Adi m-a sunat pe mine, probabil simțind că s-a făcut de râs în fața colegilor.
– M-a rugat să aflăm cine e acest ospătar. Având firma de pază, am trimis doi băieți să discute cu el, să-l sfătuiască să-și ceară scuze. A fost de acord. A înțeles că a greșit. Am plecat apoi împreună la hotelul Rex, unde era cazată echipa. Pe Pițurcă l-am văzut în recepție. A venit Adrian Mutu, și-a cerut omul scuze și asta a fost. Și Marica a participat la episod, parcă și Contra, și Tamaș.
– Adrian era fotbalist, nu bătăuș! S-o fi răstit la el, dar în niciun caz nu l-a bătut. Cum vă explicați că, după aceea, m-a rugat să-l ajut să obțină tricoul lui Mutu și două bilete la meciul cu Bulgaria? Dacă l-ar fi agresat Mutu mai cerea ceva? Probabil l-a învățat altcineva să spună apoi că a fost bătut.
– Cu Adrian mă știu de prin 1999, 2000. L-am cunoscut la un meci la Constanța, când a venit la mine, la Olimp, împreună cu Luțu și Chivu. Pe Adrian l-am simpatizat mereu ca om și ca fotbalist. Are defecte, dar nu înseamnă că viața lui s-a învârtit doar între bătăi și scandaluri. Atunci a fost o chestie asemănătoare cu faza din 2006. Tot așa, într-un club, a venit cineva să facă poze cu el, l-a refuzat, un body-guard de-ai mei a intervenit și nu l-a lăsat. Adi și-a prins apoi degetul din greșeală în portiera mașinii, când a plecat. Asta a și explicat, din câte îmi amintesc. A doua zi după eveniment, ne-au pândit paparazzi să vadă ce se întâmplă, eram împreună la restaurant, ca prieteni. N-a fost nimic între noi.
– Un mentor de-ai mei, Bartolomeu Finiș, era la un moment dat în Consiliul de Administrație la stațiunea Neptun-Olimp. Și atunci i-a oferit lui Adrian posibilitatea de a cumpăra unul dintre cele trei hoteluri faimoase din zonă, Panoramic, Belvedere sau Amfiteatru. Adi, care juca la Chelsea, a venit cu doi investitori spanioli, dar n-au ajuns la nicio concluzie. Nu s-a mai făcut business-ul.
– Îl vizitasem la Florența, ne-am întâlnit acolo în ajun de Paști. Iar Consuelo Mutu avea o afacere cu bijuterii. Făcea brățări, lanțuri. I-am zis că am conexiuni bune în Turcia în lumea aurului și puteam colabora. Din păcate, nu am mai încheiat nimic, fiindcă au venit problemele mele personale cu dosarul și am renunțat la tot.
– Nașul nepoatei mele, Ismail Hacisuleymanoglu, era un foarte influent om de afaceri în Turcia. A avut și cazinoul Queen în București. Fiind foarte bun prieten cu președintele lui Trabzon, a făcut acolo recomandarea. De fapt, Steaua mi-a prezentat o listă cu șase jucători transferabili. Iar un impresar turc mi-a zis că ar avea nevoie de un mijlocaș. Așa s-a ajuns la Bourceanu, care intrase și în ultimele șase luni de contract. Prin Luțu am ținut legătura cu Gigi, care era închis atunci. Eu ce-am făcut? Am solicitat la Trabzon un comision mai mare, le-am transmis că jucătorul e de vânzare la prețul X. Seara, președintele și-a dat OK-ul.
– Stați un pic! A doua zi, au avut Consiliu de Administrație la Trabzon, unde un membru din conducere a pus problema așa: ”Cum să luăm jucătorul la prețul X când noi avem o propunere mult mai mică de la Steaua?”. Dar am fost bucuros până la urmă că s-a făcut transferul pe suma mai mare convenită inițial cu președintele. Știu că l-a sunat și pe Mircea Lucescu cineva din staff, să se intereseze de Bourceanu. Dar tranzacția a făcut-o Anamaria Prodan în calitate de agent. Eu am fost doar liantul, intermediarul.
– Am vrut să-l duc pe Alibec la Fenerbahce. Denis Alibec e nepotul meu. Noi, tătarii, suntem majoritatea rude. Băiatul juca la Farul, iar un alt nepot al meu, Nuredin Altay, cel care conduce acum Unirea Constanța în liga a doua, mi-a atras atenția: ”Vezi că ăsta e puștiul teribil al Constanței! E de mare viitor copilul!”. L-am văzut la vreo trei meciuri, după care l-am luat de mână pe el și pe mama lui și, împreună cu fratele meu, am plecat direct acasă la Ali Șen, fostul președinte de legendă al lui Fener. Ne-a zis însă că Denis e prea tânăr, nu e cunoscut și, deocamdată, nu îi poate acorda o șansă. La fel s-a întâmplat și cu președintele lui Sivasspor, care mi-e prieten. Numai că, după două săptămâni, a plecat la Inter! Îl monitorizau deja de vreo doi ani.
– Da. Am discutat cu un impresar turc, bun amic. Băiatul a avut atunci și o propunere interesantă din Emirate, dar a preferat Turcia fiindcă a vrut să rămână aproape de țară, într-un campionat mai vizibil, ca să nu iasă din circuitul naționalei.
– Patronul de atunci al clubului, Gheorghe Bosânceanu, deținea un hotel de vreo 14 etaje în Olimp. Iar în fața lui era un teren al meu, pe care am vrut să i-l ofer în schimbul lui Alibec. Valora cam 800.000 de dolari. Aveam mare încredere în valoarea lui Denis și am zis că merită să risc. Prin tranzacție, ar fi devenit proprietatea mea. N-am mai apucat însă să discut nimic cu Bosânceanu, pentru că băiatul a plecat la Inter.
– Când a venit la Viitorul, Hagi mi-a zis că-l va face numărul unu în țară, ceea ce s-a și întâmplat. Dacă știi cum să-l iei și cum să-i vorbești, face treabă. Cu Marius Șumudică am discutat de mai multe ori despre Alibec. I-a fost ca al doilea tată în materie de fotbal. Îl lăsa mai liber, îl folosea pe postul care-i convenea, construia jocul în favoarea lui. Nu sunt deloc un specialist în domeniu, dar îmi aduc aminte explicațiile lui Șumi.
– S-a confruntat la un moment dat cu niște probleme cu galeria lui Rize, care e un fel de Rapid. Am intervenit prin amicii mei de acolo și am făcut pace între suporteri și antrenor. Mi-a mulțumit, dar a plecat după câteva jocuri din cauza rezultatelor slabe. El e însă un antrenor foarte apreciat în Turcia. Discutam asta și cu patroana de la Kayseri, care-l admiră ca om și ca tehnician.
– Pe Sergen, actualul antrenor de la Beșiktaș!
– Da. Îl cunosc de prin 2002. Am fost la multe mese împreună. Pe vremea când antrena Sivasspor, a venit în secret la București, împreună cu un scouter de la club, să-i vadă pe Prepeliță și pe Cristi Tănase. Jucau la Steaua. Am fi ajuns oricum la Giovanni și Victor Becali, că erau fotbaliștii lor, dar lucrurile nu au mai avansat ulterior.
– A venit prin intermediul lui Bartolomeu Finiș și a doctorului Netzer, tatăl regizorului Călin Netzer. Venise să cumpere niște terenuri, să vorbească despre ceva transferuri de fotbaliști și să discute o posibilă colaborare cu Dinamo. Primul lucru care m-a întrebat a fost ce mai fac frații Becali și Mutu. Am mers la un meci cu Săgeata Năvodari, Cosmin Matei a marcat atunci, i-a plăcut de el. Am și fost la o masă împreună, a venit și Mutu. Am discutat apoi câteva ore la ”Rin” cu Ionuț Negoiță și cu Constantin Anghelache. Moggi urma să devină director general, ar fi venit cu tot staff-ul, cu jucători, exista și un plan pentru dezvoltarea centrului de juniori.
– Un milion de euro pe an! Nu mai rețin însă exact dacă doar pentru el sau și pentru o parte din staff. Oricum, i-a plăcut mult în România. Am fost într-o vizită și la Snagov, acasă la Anamaria Prodan și la Reghecampf, am plecat apoi cu barca lor în partea cealaltă a lacului, la Olăroiu. Au făcut și un barbeque. A stat vreo patru zile, ar fi venit să lucreze cu drag aici, dar, din păcate, lucrurile nu s-au mai legat.
– Sunt prieten cu amândoi, e o chestiune privată, îi privește numai pe ei. Nu pot să vorbesc despre familia altuia. Ambii rămân însă amicii mei.
– Amândoi îmi sunt dragi, dar, fără să se supere Ana, Giovanni a fost și e pentru mine unul dintre cei mai mari impresari din lume. Pe locul întâi Becali, pe doi, Ana. Haideți să vă dau un exemplu despre cine e Giovanni! Vă spuneam că am fost cu Alibec la Bodrum, acasă la Ali Șen, fostul președinte faimos al lui Fenerbahce. Mă întreba despre Giovanni și am pus mâna pe telefon să-l sun. ”Uite, sunt aici cu Ali Șen!”. ”Bine, mă, salută-l! Hai, că am treabă! Joc table. Vorbim mai târziu. Pa!”. Adică nu-l impresiona cu nimic Ali Șen. Asta așa, ca un fapt divers.
– Sunt prietenii mei adevărați, cu care mă mândresc! Când s-a parafat transferul lui Contra la Milan, Victor Becali mi-a făcut cadou un Lincoln Navigator! Mi-a zis că le-am purtat noroc fiindcă am fost la masă cu el, la o cafea, când au sunat italienii după Cosmin.
– Ne-am ajutat reciproc, am fost în vizită la Victor de vreo două ori. N-aveau ei nevoie de ceva anume, poate doar chestii de susținere morală. Despre Gigi nu prea aș vrea să vorbesc, fiindcă nu-i place. Se vehicula că ar fi căutat protecție în pușcărie, că-i era frică de nu știu ce infractor. Prostii! El nu e un fricos. Să vă spun mai bine despre ce inimă avea până și în penitenciar! A stat cu el un fost body-guard de la mine, căruia i-a mers așa bine în închisoare datorită lui Gigi încât băiatul mai zicea: ”Aș mai face ceva să mai stau în pușcărie cu nea Gigi!”. Altuia i-a cumpărat o turmă de oi, când a auzit că se ocupa cu așa ceva. Toate doar pentru că au fost colegi de necaz!
– Sunt banii lui, a cheltuit enorm cu această echipă, nu mă privește ce se întâmplă cu randamentul scăzut din ultimii ani la capitolul rezultate. Am fost însă odată cu el în Albania, la o reuniune a machedonilor. Am trecut pe lângă o biserică mai ponosită, a intrat, a văzut că e nezugrăvită, cu pereții deteriorați, așa că l-a chemat pe preot și i-a pus în palmă o sumă mare de bani pentru reparații. Ăsta e Gigi! Credincios, credincios! Și mai e un episod.
– S-a scris mult despre faptul că ar fi avut o dispută mai aspră în Poiana Brașov cu Bogdan ”Sida”, fostul ginere al lui Băsescu. Într-adevăr, s-au contrat atunci, a fost o discuție mai aprinsă la hotel, iar Bogdan m-a sunat să-mi spună că s-a certat cu Gigi. I-am zis: ”Băi, tu n-ai cum să te cerți cu el, că nu e de-o seamă cu tine! Ar fi mai bine să-ți ceri scuze”. ”Da, domne, am greșit, ai dreptate”. Și și-a cerut scuze băiatul, s-au împăcat și gata!
– Pe Lupu l-am cunoscut prin ‘88-’89, printr-un fost coleg de echipă și de bancă, Viorel Năstase de la Farul. Băiatul a avut nunta în 1990, iar Dănuț trebuia să fie naș. N-a mai putut ajunge însă, pentru că tocmai semnase cu Panathinaikos și a trebuit să plece în Grecia. I-am ținut eu locul. Am ajuns la eveniment după ce am făcut un accident rutier. Îl aveam în mașină și pe regretatul Ilie Bărbulescu, Dumnezeu să-l ierte! Bun prieten! Cu el am organizat turnee de fotbal pe plajă prin 2007, 2008. Au venit atunci Rapidul, Craiova, Steaua, Argeșul. Show!
– I-am cunoscut cam pe toți băieții de treabă pe litoral și în București, unde am avut un club în Tei și un restaurant în Herăstrău. Ne intersectam des în calitate de prieteni, de clienți. Gabi e un tip extraordinar. Merită lăudat că și joacă bine, e și președinte, și familist.
– La multe!
– El! Dar vă spun, Gabi e un copil senzațional și un sportiv de invidiat prin ceea ce demonstrează pe teren la vârsta lui.
– A fost o prezentare eronată. Cu Udrea poate m-am întâlnit doar de două-trei ori în viață. Dar, prin natura activității mele, am cunoscut și interlopi, și fotbaliști, și artiști, tot ce venea pe litoral. Era imposibil să nu ne intersectăm. După meciul cu Franța, ne-am văzut și cu Neluțu Varga, care era și el acolo. Ne-am făcut niște simple poze cu jucătorii, după care a explodat toată povestea cu FRF. Cu Stoichiță, de exemplu, ne știm încă de când antrena la Mangalia, la începutul anilor ‘90. Ne-am bucurat și noi de rezultat, de niște meciuri frumoase. S-au făcut tot felul de speculații, dar de ce nu interpretează nimeni că poate, prin prezența noastră acolo, i-am motivat mai mult pe băieți și s-au calificat în semifinale?
– Nu.
– Nu am fost nicăieri. Un prieten a vrut un tricou al lui Ianis Hagi și atunci am zis: ”Hai, băi, că poate-l vedem prin fața hotelului și-i cerem tricoul!”. Nici vorbă de vreo masă cu staff-ul. Dar eu pe Rădoi îl cunosc de când juca la Steaua. Și acum, cu vreo trei săptămâni înainte să-și anunțe plecarea, m-am întâlnit întâmplător cu el într-o benzinărie și mi-a zis că vrea să se retragă, că e prea multă presiune de nu știu unde, că nu mai face față. Ceva de genul ăsta. Dacă era lăsat să ducă mai departe echipa, cred că putea demonstra ceva pe banca naționalei.
– E atât de ambițios, orgolios și mândru, încât a reușit în viață cam tot ce și-a propus. La ce antrenori a avut, a putut să învețe. Cred că ar avea puterea să scoată echipa la liman.
– A fost unul dintre idolii copilăriei mele. A venit la un moment dat pe un iaht din Turcia până în portul Constanța cu un prieten de-ai mei. Seara, m-am trezit cu un telefon de la amicul respectiv că Mike Tyson ar dori să petreacă câteva ore la mine la club. Un vis! O bucurie imensă să-l primesc la Neptun! A fost o petrecere frumoasă, s-a pozat cu toți. Nu te așteptai să se comporte așa tocmai durul Tyson.
– Nimic deosebit. O șampanie bună și-atât! Un om normal. M-am simțit extraordinar când mi-a mulțumit a doua zi, înainte de plecare, iar apoi, când a revenit în România, a întrebat de mine și m-a invitat la discoteca Maxx din București, unde sosise să filmeze un spot pentru o băutură energizantă. Am înrămate multe poze cu el, cu Trezeguet, cu Makelele, cu Hasselbaink. I-am întâlnit prin Giovanni, Nicu Gheară, Mutu. Trezeguet și Desailly au venit într-o vizită la invitația lui Adi când am deschis un club în București.
– Să n-o luați în sensul că Mutu și Marica s-au bucurat de înfrângere! Dar Ciprian fusese coleg la Schalke cu Huntelaar, cu Affelay și a vrut doar să fie o gazdă plăcută, să le arate băieților ceva frumos din București. Petrecerea a fost la ”Piano Cafe”, localul unui prieten. Cred că Mutu și Marica au și plecat destul de repede, doar olandezii au stat până spre dimineață, cu mine. Normal că trebuia să țin protocolul, fiind vorba despre amicii mei.
– Poate sunt oameni căsătoriți, nu e frumos să dau din casă. Nu-mi mai aduc aminte!
– Astă vară mă întreba ce caut în fotbal. I-am zis că vreau să fiu un sprijin pentru nepotul meu la Unirea Constanța, mai ales că-i place fenomenul. A fost o chestie de moment preluarea acestei echipe, la o masă cu Marica și Zicu. Am decis pe loc să iau clubul pentru Mangalia, mai ales că acolo se face un stadion cochet, am jucat și eu în tinerețe la Callatis. Punem pe picioare un proiect frumos, sper să avem sprijin și de la Primărie, de la Consiliul Local, de la niște sponsori. N-am avut încă timp să-i schimbăm denumirea, dar, din sezonul următor, va fi echipa Mangaliei. Obiectivul e să rămânem deocamdată doi-trei ani în liga secundă și apoi să facem pasul spre prima divizie.
– Dacă a fost Urziceniul și a luat titlul, de ce n-ar promova și Mangalia? Gândesc în termeni pozitivi. Vreau să promovăm. Mă trage ața spre casă, să mă întorc. Sunt destui oameni de fotbal în oraș, ne pot ajuta, poate inclusiv Alibec la un moment dat. Vreau să deschidem și o mică academie. Eu n-o să câștig din fotbal, dar îmi merge cât de cât bine și aș dori să construiesc un lucru atractiv pentru locuitorii Mangaliei.
– Așa este, dar, de fapt, am avut atunci o situație specială. Am schimbat complet lotul, vechii jucători mai aveau doar o săptămână de mercato pentru a pleca și am mers cu o echipă de copii. Ne-am asumat, pentru că puteam să nu ne prezentăm și pierdeam cu 3-0 la ”masa verde”. Dar, în locul Buzăului, văzând că adversarul folosește niște puști de 16-17 ani, nu făceam golaveraj pe spinarea lor. Dacă mă întrebați pe mine, habar n-am despre pariuri! Am jucat doar de vreo două ori niște aberații, însă n-am câștigat nimic.
– Bag! N-am avut de-a face și nici nu voi avea cu astfel de chestii. Îmi merge bine, religia nu-mi permite să mă gândesc la aranjamente, de ce să apelăm la așa ceva?! Vreau să-mi văd liniștit de bătrâneți, să mă retrag cuminte spre casă cu un proiect sănătos. A venit Vasi Geambazi cu propunerea asta a unei asocieri cu Academia FCSB, sperăm că planul va da roade.
– Suntem în relații OK. Ultima oară ne-am văzut acum doi ani la Ibiza, dar nu s-a mai putut după aceea din cauza pandemiei. Ce aș vrea însă să punctez e că și recent s-a vorbit că Nicu a participat la arestarea lui Nuțu Cămătaru, că Bucureștiul era împărțit în două între ei. Poate să aibă defecte ca orice om, dar n-avea putere să dea ordine de arestare, fiindcă nu făcea parte din instituțiile statului. În plus, în perioada aia era la Ibiza împreună cu Armand Assante, cu Steven Seagal, cu Al Pacino, cu Puyol, chiar nu-i păsa de acest personaj. Nu-i arde de discuții prin spatele lui în România. Și nu e normal să i se ponegrească numele când nu e de față.
– Și la discuțiile din jurul cărții, și la episodul din 2004, când mă aflam în Ibiza cu Nicu, iar frații Cămătaru spuneau prin Senat că procurorul de la cazul lor era prin Mangalia, că anchetatorii sunt prietenii mei, că Gheară ar fi dat un milion de euro pentru arestarea lor. Numai aberații! Eu garantez că Nicu n-a făcut chestii de genul ăsta și nici nu-l interesa. Aș prefera însă să ne întoarcem la lumea sportului și să vă spun că, prin Nicu, i-am întâlnit prin 1997, la Barcelona, pe Rivaldo, pe Figo, pe Sonny Anderson. Întrebau și de Popescu, pentru că Gică era vecin cu Nicu la Ibiza, chiar lângă port. Am și dormit în casa lui. El stătea la etajul cinci, iar Nicu la parter. În zona aia de blocuri aveau apartamente o grămadă de fotbaliști de la Barcelona și Real Madrid.
– Bun amic! Într-o vreme ne vedeam destul de des, cu el, cu Serghei Mizil. De la Gino am și cumpărat o casă în 2002, i-am vândut-o apoi lui Mutu, dar am ieșit pe pierdere. Îmi pare tare rău ce i s-a întâmplat cu Mario, pe care-l cunosc de mic. Serghei îl lua la pescuit, toată lumea îl iubea. Mai venea pe litoral și-i puneam pe body-guarzi să aibă grijă de el în sensul în care să nu pățească ceva. Doar Dumnezeu știe ce s-a petrecut acolo! Iar justiția va decide. Știu că și familia victimei suferă, dar sunt alături de Gino în această încercare a vieții.
– L-am iubit și-l iubesc! E un băiat extraordinar. Se tot vorbea de el că e un bețiv, dar o dată nu l-am văzut să bea. E o exagerare și povestea aia că și-a adus lăutari prin Coreea de Sud. Știți cum sunt acordeoniștii români peste tot prin marile orașe ale lumii. Așa o fi găsit și el pe unii întâmplător printr-un parc. Luțu are un suflet imens, iar Gigi e băiat deștept că-l ține ca om de casă, bun la toate. Poate din cauza asta nici nu s-a împlinit ca fotbalist pe măsura talentului, că are o inimă de aur, i-a cam plăcut viața și s-a expus prea mult.
– Știu scene pe care n-o să le spun niciodată. Dar uite, și lui Cristi Chivu îi mai plăceau cluburile prin tinerețe, mai dansa pe o masă, dar nu era niciodată genul care să se expună ori să fie pe băutură. E normal însă ca, după o victorie sau după un trofeu, să mai petreci cu lăutarii, să mai mergi la ”Nuba”.
– Gabi Tamaș!
– Pentru mine, Gigi Corsicanu a fost cel mai tare șef de galerie. Rapidul e peste oricare rivali în materie de suporteri. Nu pot să spun că nu-mi plac și cei de la Dinamo sau Steaua, dar galerie cum a condus Corsicanu în Giulești e ceva complet aparte.
– Cu Steaua, de mic. Am admirat însă și Rapidul, și CFR-ul, dar sufletul meu e la Steaua. Nu mă privește disputa asta, că e Steaua, că e FCSB, eu m-am și dus cam la toate meciurile lor importante prin campionat, prin cupele europene.
– N-am vorbit niciodată despre averea mea, dar sunt un om normal, modest. Am avut de toate în viață, mi-am trăit-o cum am putut, acum mă dedic total fetei mele, nepoților. Sunt împlinit sufletește. Voi vedea ce voi face și cu proiectele de afaceri, pentru că am, de exemplu, o investiție importantă în niște apartamente pe litoral, a crescut bine zona pe imobiliare, dar n-aș putea spune că am o avere mare.
– Ha, ha, ha! Gulerele albe, gulerele negre! Chiar am o prietenă în Belgia, scriitoare, mă știe de vreo 30 de ani și mă tot bate la cap să scriem o carte. Asta n-are însă nicio legătură cu vreo idee de a-l copia pe Nuțu Cămătaru. Beinur e Beinur, iar chestia asta o am în cap de ceva timp. Dacă mă apuc însă să povestesc, ies vreo cinci romane. Și chiar aș avea ce să povestesc! Poate mai la bătrânețe, că acum sunt încă tânăr și în formă!
– Drept un om care a făcut mai mult bine decât rău! Am o fată care e studentă la Medicină în București. A terminat ”British School”. După arestare, am evitat deseori să mă mai duc la reuniunile părinților, fiindcă-mi era rușine. Mă gândeam că mă va recunoaște cineva și nu doream să ajungă copilul să fie marginalizat din cauza mea. Să nu apară reacții de genul: ”Băi, nu mă duc la ziua de naștere a fiicei lui Beinur, că cine știe ce se poate întâmpla acolo!”. Lumea care mă cunoaște știe însă ce fel de om sunt. Se vor trezi unii care să spună că Beinur a făcut și a dres. Nu-mi pasă de gurile rele. Mă mîndresc cu ceea ce sunt, am acumulat o mare experiență de viață și, dacă m-aș mai naște o dată, același aș vrea să fiu!