Drama din spatele altei drame. Un război, două mame, alt destin. Emoționanta poveste a golgheterului din Liga 1. Azdren Llullaku: „Doar mama cred că, în lumea asta, a avut o așa putere, să facă această alegere. În gândul ei a fost un lucru simplu, ori mor cu amândoi, ori le dau, copiilor mei, un viitor mai bun. Femeia chiar a reușit. Și mama mea, pentru mine, e tot”.
Drama din spatele altei drame. Un război, două mame, alt destin. Emoționanta poveste a golgheterului din Liga 1. Când a venit în România, Azdren Llullaku avea 25 de ani, a dat probe la Gaz Metan Mediaș și, din peste 30 de jucători testați de Cristi Pustai, albanezul a fost oprit. Avea să fie primul său contract de fotbalist profesionist. S-a impus rapid, a devenit golgheterul echipei, apoi și al Ligii 1. Al doilea albanez, după legendarul dinamovist Demollari, care se încununa cu acest titlu.
„Lulu” și-a deschis sufletul, presa i-a scormonit printre amintiri și, astfel, povestea unui kosovar- pentru noi, albanezii au fost mereu personaje exotice, așa cum și noi suntem, pentru mulți dintre occidentali, franjuri dintr-o lume altfel- a devenit cunoscută.
O poveste despre viață, dramă, supraviețuire, durere și, într-un final, fericire!
Fotbalistul a povestit, cu noduri în gât de aduceri aminte, cum, la vârsta de 10 ani, mama sa a trebuit să-și ia copiii de mână, pe Azdren și pe fratele lui, iar sub amenințarea războiului, cei trei au urmat calea pribegiei. În urma lor au rămas amintirile copilăriei celor doi fii, orașul, prietenii, școala, țărâna maidanului, mingea. Și o blestemată de grindă.
Istok, o mică localitate căzută între vânturile războiului în care, până la prima explozie de grenadă- dacă o auzi înseamnă că, încă, eşti viu- sârbii și albanezii trăiau, liniștiți, într-o dulce rutină balcanică.
Cei trei și alte mii, zeci de mii de suflete au luat calea munților. Apoi, înghesuiţi într-o barcă, marea le-a adus scăparea.
Aveam 10 ani. În 1999 a venit războiul, a trebuit să fugim din orașul nostru. Am mers 36 de ore, pe jos, prin munți. Eram mulți, vreo 10.000 de persoane au plecat, trăgeau spre noi, nu să ne omoare, să ne sperie, să fugim. Puteau să ne omoare lejer. Era frig, era zăpadă și… când am ajuns sus, în munte, ne-am oprit să ne odihnim. Și în momentul ăla, când m-am întors să văd orașul, se vedeau flăcări. Dacă am fi rămas acolo am fi fost pierduți. Din păcate au fost și cazuri, persoane în vârstă, care nu puteau să meargă, să plece și… Am trecut în Muntenegru. Așa că am scăpat”.
Cu „Lulu” agățat în falangele unei mâini și cu fratele lui încleștat în cealaltă palmă, mama puștilor știa că, pentru ca băieții ei să aibă o viață mai bună, după munți trebuie să mai treacă o mare.
Am luat un autobuz spre Albania, acolo aveam niște rude ale bunicului meu. Mama mea fiind singură cu noi doi. Tata… (n.r. își freacă nervos un colț de sprânceană) când aveam șase ani, a plecat dintre noi… și mama… mama a vrut să ne dea un viitor mai bun, să ne ducă în Italia, chiar dacă, inițial, ne-am pus în plan să ajungem în Germania, la un unchi. Mama a ales o metodă mai, să zic așa, riscantă. Ne-am urcat pe o barcă de 30 de persoane în care eram, înghesuiți, vreo 60. Îți luau banii înainte, iar pe unii îi duceau în cerc… și-i lăsau tot în Albania. Când a venit rândul nostru să plecăm, călăuzele, mafia, ne-au spus că o să plecăm a doua zi, pentru că e barca plină. Toți din acea barcă au murit”.
Am aflat ulterior. Asta a fost șansa noastră să trăim. A doua zi am plecat, am ajuns la Bari, în Italia, ne-au aruncat în mare, la vreo 200-300 de metri în larg”.
Azdren e azi într-o emisiune și își repetă povestea vieții. Și macină, parcă deja mecanic, prin sertarul gândurilor. E tată, acasă îl așteaptă un băiețel. Fiul său are opt luni și, într-o zi, „o să devină fotbalist”.
Prin firul destinului său o nouă întrebare scoate în fața luminilor crude din platou o altă dramă. Nespusă. Ținută departe de cameră, de pixuri hulpave, de întrebări.
Prin ce a trecut ea (n.r. mama lui) când tatăl meu a murit. Practic… tata s-a spânzurat când eu aveam șase ani. Și mama a fost cea care l-a găsit”.
Undeva în Italia, o femeie- și mamă și tată-, își știe băieții bine. Ei, în suflet, poartă chipul și amintirea tatălui lor. Tot acolo poate l-au condamnat. Apoi, cu siguranță, l-au iertat. Însă, chiar dacă ar fi vrut, nu ar fi putut să-l uite. Așa ceva nu se poate uita. Blestemată sprânceană.
Povestea lui Azdren e dură, însă are un sfârșit fericit. Tatăl, grinda, războiul, muntele și marea. El, fratele și mama. Apoi fotbalul.
Într-o seară de martie, în anul 1999, la vest de Istok (Mojstir), Lumnije Musaj, o altă mamă prinsă în cruda pătură de plumb a războiului, își culca fiul, pe Rinas (5 ani). În urma bombardamentelor, ea și soțul ei nu au putut strânge genele. A doua zi, Lumnije și alți albanezi au ales, cu același nod în gât, să plece spre Albania. Ea și fiul nu au mai putut trece muntele. Au fost opriți de sârbii aflați în retragere, hărțuiți de avioanele NATO, astfel că, pe 5 aprilie, desantul refugiaților a fost forțat să se întoarcă la Mojstir.
Lumnije Musaj, cu Rinas în brațe, a fost surprinsă într-o casă în care se adăposteau mai multe familii albaneze. Socrul ei a murit în urma exploziei unei grenade, o a doua explozie i-a sfârtecat stomacul lui Rinas.
Într-o ultimă reacție, mama, cu fiul schilodit, a fugit, disperată, spre munte. Degeaba. Rinas s-a stins, iar mama lui a mai putut doar să-l mai înmormânteze.
„Era ca o păpusă sfâșâiată, mototolită, cu sângele uscat pe haine și pe corp. Soldații sârbi mi-au spus că mi-l lasă dacă pot să-l îngrop într-o oră. Cu alte două femei am reușit să facem o gaură în care i-am acoperit mai mult cu crengi și frunze, decât cu pământ. Cel mai trist este să-ți îngropi copilul în grădină, te simți de parcă te-ar trage acolo în fiecare zi. După câteva zile, soțul lui Luminje Musaj a venit și a luat-o în munți. „Am plecat, prin munți, în Muntenegru”. Același munte prin jnepii căruia Azdren, fratele și mama lui s-au salvat din gheara războiului.
Peste un timp, Luminje și soțul ei s-au întors în Kosovo și și-au găsit casa distrusă. În locul în care se odihnea Rinas au ridicat un monument funerar în memoria sa. Trupul micuțului a fost deshumat și ridicat de procurorii Tribunalului de la Haga, cei care au anchetat crimele de război din Kosovo. În marmura rece, scobit în cruda daltă, un mesaj a rămas veșnic întipărit în memoria trecătorilor… „ce a făcut acest copil ca să-l despărțiți de jucăriile lui?”.
Într-un loc în România, un alt copil se bucură de jucăriile lui. Cândva, undeva la poale de munte, sub norii unui război al nimănui, bunica lui, o femeie norocoasă și puternică, pe care dragostea pentru cei doi fii a întărit-o după gestul radical al soțului, a găsit curajul să-și strângă băieții în palme, să fugă peste munți, să treacă mări și să le ofere copiilor ei… imensa fericire a unor jucării. Nepotul ei crește și, într-o zi… „o să devină fotbalist”.