Nu e vorba strict de acest 6-0 cu care a câștigat Astra la Arad, deși ar fi câte ceva de spus și despre asta. E vorba despre dorința lui Eugen de a trăi normal, de a antrena normal și de a se comporta normal, după ce în urmă cu un an și jumătate i s-a transmis în direct la televizor marea cumpănă a vieții.
Infarctul live, în prime-time, pe banca lui Dinamo (culmea, într-un meci împotriva Craiovei care l-a dat pe Eugen fotbalului), chiar și depășit cu succes, fără sechele, îl putea transforma într-un personaj de-a pururi compătimibil. Uite-l, domnule, săracul, mai-mai să-și dea viața, să cadă la datorie, merită să i se dea o șansă. Sau o rentă, sau o pensie. Să se mioilizeze sindicatele să-l ajute, iar el să facă din când în când turul emisiunilor-vodevil, cele care storc lacrimi gospodinelor și în alte împrejurări decât atunci când taie ceapa pentru prăjeală.
Neagoe n-a acceptat ipostaza de asistat social al fotbalului și de chiriaș al cotloanelor din inimile sensibile. La o lună de la ceea ce putea fi o tragedie, conducea Dinamo prin telefon, rezistând nu numai rigorilor tehnico-tactice, ci și unei crunte mizerii materiale a clubului, asezonată cu trădările și îmbârligăturile care însoțesc de regulă astfel de colapsuri economice. După altă lună își dădea demisia și după încă una prelua Hermannstadt–ul, un club cu nimic mai prosper, doar că mai puțin glorios decât Dinamo. Rezista și acolo mediului tulbure, cu jucători neplătiți, mereu în prag de grevă, cu conducători maeștri în vorbitul pe la spate și cu toate toxinele pe care le emană un fotbal românesc plin de bube.
Lua apoi Astra, ultima în clasament. Cu Alibec tocmai vândut, cu Budescu gras și blazat, cu salarii neplătite din vremea când încă nu se auzise de liliecii de la Wuhan și după un experiment în care Edi Iordănescu încercase teleantrenoratul. Online, de la distanță. ”E greu, Geană?” l-am întrebat acum două luni. ”Sigur că e greu, că dacă era ușor nu mă chemau pe mine. Dar vreau să antrenez, vreau să muncesc!”
Iată-l la capătul mai multor meciuri fără înfrângere. Cu echipa jucând bine și frumos, săltând de pe ultimul loc până la mijlocul clasamentului, cu Budescu alergând ca un cal neînșeuat. Cu patronul, nu foarte darnic de regulă, dar disponibilizând finanțe pentru că, probabil, a fost tușat de joc și de rezultate.
La aproape un an și jumătate de la infarct, Eugen Neagoe trăiește la maximum. Nu plângându-se că românii n-au loc din cauza străinilor sau că din 16 antrenori de prima ligă, 5 n-au încă diplomă, iar licențiații trebuie să stea la coadă. Ci muncind zilnic, pregătindu-se să înceapă treaba pe 28 decembrie, la o dată de calendar la care mulți dintre noi, beneficiind de un peisaj coronarian infinit mai favorabil decât al lui Neagoe, ne gândim nu la slujbă, ci la meniul de Revelion.
La linia impecabilă de clasament a lui Eugen Neagoe, fără înfrângere, trebuie adăugată neapărat și această victorie, mai mare și mai importantă decât toate celelalte.