UTA, al cincilea punct cardinal

Am ajuns la Arad, implicat în destinele acestui mare club, UTA, exact acum 15 ani, în vara anului 2006. Știam și nu știam orașul, știam, ori mai degrabă îmi închipuiam că știu echipa. Eram, desigur, mai tânăr, iar viața mi se părea că încă deschidea uși. Pe o astfel de ușă am intrat în acea vară care avea să se dovedească una absolut sentimentală, și am descoperit o lume pe care și azi o port în suflet. Nici ea nu vrea să se desprindă de mine, nici eu nu vreau să ies dintr-o amintire care are puterea să se reinventeze cu cât devine mai îndepărtată în timp.

Duminică noapte, cercul, în care mi-a plăcut să rămân atâția ani, s-a redeschis, la acest UTA-FCSB, 1-1. Nu am fost la meci, dar am trăit ca și cum aș fi fost, grație prietenilor buni pe care îi am acolo și prin ochii cărora am văzut tot ce era de văzut, dincolo de imaginile captate de televiziuni. Pentru că de simțit, ei bine, asta e o chestiune strict personală și mă gândesc să vă fac și pe dumneavoastră, acum, să credeți că UTA e o poveste atât de frumoasă cum, poate, nici nu vă închipuiți că în România poate fi.

Istoria baronului Neuman și nu numai

Să începem, așadar, de la 0-0, cum încep toate meciurile, toate poveștile și, în general, cum începe viața. În vara aceea am cunoscut nu doar istoria baronului Neuman, fondatorul acestui club magnific, în datele ei adevărate și complete, ci și fascinanta lume a oamenilor care sunt convinși că, pentru ei, doar UTA contează. De altfel, această ultimă propoziție este, de foarte mulți ani, o chemare la luptă și un strigăt de iubire, în același timp. Scandarea o veți auzi la fiecare meci, ca marcă înregistrată a unei pasiuni totale și niciodată negociabile. Într-o lume românească mai degrabă prăbușită, asta spune ceva despre cei care cântă la peluză, acolo.

Vreau să spun multe și am sentimentul că scap din mână esențialul. De fapt, aș întreba, în apărarea mea, ce nu este esențial în povestea acestor oameni?

Suporterii arădeni, trebuie neapărat să zic asta, au construit un paradox. Cum UTA e cel mai important club de fotbal din țară care nu a mai cucerit niciun trofeu de mai bine de 50 de ani, ultimul fiind titlul din vara Guadalajarei, în 1970, cei care știu povestea dețin un adevăr doar al lor. Că fotbalul nu e despre Cupe și Campionate, ci despre oameni. Fotbalul lor, și doar al lor, este despre iubirea unui club, aici începe și tot aici se termină povestea. Dintre oamenii care au fost pe stadionul cel nou duminică, poate că nici măcar unu dintr-o sută nu a trăit în zilele în care “Roșcovanul” Domide sau Gornea, Broșovschi ori Lereter, Florian Dumitrescu sau Otto Dembrovschi aduceau, sub conducerea lui Nicolae Dumitrescu, ultimul titlu la Arad. Cei mai mulți nu l-au văzut jucând nici pe Marcel Coraș, la sfârșitul anilor ‘70 și începutul anilor ‘80, fosta “Gheată de Argint” a Europei fiind, în ochii mei, cel mai mare jucător al Aradului. Dintre toți.

“De la Dunăre la Sena”

Și totuși, cântecele se aud, arena e toată în alb și roșu, imnul “De la Dunăre la Sena” îți face să-ți dea lacrimile, iar UTA deschide scorul, 1-0 cu FCSB, e minutul 20!

Ceva se întâmplă pe stadionul care are în prezent doar oamenii, tribunele și peluzele, doar construcția fizică, în rest totul vine de departe. Civilizația, hai să nu mai ocolim acest adevăr, cultura și istoria fotbalului. Cele șase titluri de campioană a României și cele două Cupe s-au cucerit în primii 25 de ani de la înființare, următoarea jumătate de secol a devenit, pentru UTA și oamenii ei, un timp al pasiunii și al revanșei, în sensul în care puterii centrale, care a luat totul, au reușit să opună un cântec și o peluză, câștigând și meciul cu istoria și meciul cu viitorul.

Gyussy Balint și Ioan Hora, ca și Bogdan Apostu, omul care ajută, erau jucători la UTA, în vara aceea sentimentală. Eu stăteam sus, în tribuna copiată de Baron după cea de pe Highbury și învățam lecțiile de pasiune despre care tocmai am încercat să vă spun câte ceva. Ei continuă să lupte, alături de alții, să ducă povestea mai departe. Eu, de la o distanță care e doar fizică, îmi închipui că am prins roata istoriei. Chiar și atunci când, în minutul 90, Ianis Stoica egalează, știu că așa trebuia să se întâmple. La UTA nu e despre goluri marcate sau primite, ci despre oameni. Ați văzut că s-a oprit vreo secundă cineva din cântecul pe care tocmai îl spunea? Eu, nu.

Multă vreme am trăit cu impresia că totul se întâmplă la UTA astfel pentru că acolo e Vestul, știți discuția. În Vestul României e așa și pe dincolo, Viena e mai aproape decât Bucureștii, nu mai vorbim de o anumită conduită etc.

“Bătrâna Doamnă” este, grație suporterilor ei, un punct cardinal în sine

În realitate, lucrurile nu stau chiar așa. Ceva e adevărat, bineînțeles, dar UTA e mai mult decât Aradul în sine. Construcția aceasta emoționantă depășește regula unei civilizații occidentale evidente. Echipa pe care nea Vanea Chirilă o iubea și căreia i-a spus “Bătrâna Doamnă” este, grație suporterilor ei, un punct cardinal în sine. Nu e nici Vest, nici Est, nici Nord, nici Sud. E UTA, locul în care poveștile îți dezvăluie oamenii, iar oamenii, după cum ați văzut duminică noapte, îți dezvăluie fotbalul. Care nu e despre trofee, neapărat. Ci despre viață. După 15 ani de la acea vară, eu mă bucur că am încă busola. Nu toată lumea o are!