PlaySport.ro a realizat un interviu de excepție cu Cristi Balaj. De la fundașul central eliminat după ce i-a dat cu capul în gură unui adversar, până la arbitrul cu cele mai multe finale de Cupa României arbitrate sau derby-uri Steaua – Dinamo oficiate.
În această primă parte a dialogului facem „încălzirea” cu fotbalistul Balaj. Apoi, în prima repriză, vorbim deschis despre momentele neștiute ale unei cariere de arbitru internațional, de ce nu i-a plăcut să arbitreze derby-uri, presiunile conducătorilor din fotbalul românesc, ce se află în spatele unor greșeli flagrante și care este regretul legat de VAR.
Cristi Balaj nu se ferește să dezvăluie modul în care șefii fotbalului își foloseau influența, taxează lipsa de implicare a oficialilor din LPF, FRF și CCA și spune că arbitrii nu sunt și nu au fost uniți.
Nu rata partea a doua a interviului în care Cristi Balaj vorbește despre funcția sa la ANAD, face dezvăluiri despre cazurile de dopaj și mărturisește că există pericolul să nu putem asculta imnul la Jocurile Olimpice de la Tokyo. Președintele ANAD ne-a arătat și stația mobilă de prelevare probe de la sportivi, pe patru roți, care va fi folosită pentru a-i testa pe sportivii români la orice oră și la orice competiție. „Suntem singurii din Europa care avem așa ceva”.
Ați început ca fotbalist, ați jucat în liga secundă la Baia Mare și apoi în prima divizie maghiară. Vreau să vă întreb pe ce post ați evoluat?
La juniorii republicani am jucat la cei mai în vârstă cu un an, la juniori contează acest lucru, probabil că am avut anumite calități care m-au ajutat. La Baia Mare, inițial, am fost extremă dreaptă, după care am fost retras fundaș dreapta și am sfârșit prin a fi libero pentru că era poziția care mi-a plăcut cel mai mult. Se juca, pe atunci, acel 4-4-2, cu vestitul „ieși”. Totuși, la Baia Mare, în acea perioadă, erau fotbaliști foarte buni. Erau Buia, Leo Grozavu, Miriuță, Frunză, Vasc, Azoiței.
Care ar fi valoarea acelui lot dacă am încerca să-l comparăm cu ce este astăzi în fotbalul românesc?
Clar de play-off! Cam acesta era nivelul ligii secunde atunci. În Divizia A jucau fotbaliștii care, ulterior, ne-au reprezentat în Generația de Aur.
Cum era fotbalistul Balaj în relația cu arbitrii? Ca fundaș central ești mai expus. Ați fost, vreodată, eliminat?
Da. Sorescu mi-a dat, pe deplin meritat, un cartonaș roșu. Într-un derby cu cei de la Olimpia Satu Mare. Acest meci era, pe plan local, un fel de Steaua- Dinamo, România – Ungaria, Poli – UTA. A fost singurul roșu din cariera mea de fotbalist.
Ce ați făcut, bănuiesc că a venit din două avertismente?
Nu! Direct. I-am tras un cap în gură unui adversar! Mă călcase pe picior și am reacționat. Și am avut ghinionul să mă vadă. Dacă aș fi analizat la tv acea fază, aș fi spus că jucătorul Balaj merita cartonașul roșu.
Apoi v-ați transferat în Ungaria, în prima ligă, la Pecs. Ce amintiri aveți, cum era fotbalul maghiar în acea perioadă?
Am avut o intervenție chirurgicală la genunchi care mi-a oprit, oarecum, parcursul. Am încercat să mai joc, iar nivelul primei ligi din Ungaria era sub ce aveam noi în liga secundă în România. Am jucat un an de zile. Țin minte că m-a arbitrat marele Sador Puhl, a fost chiar primul său joc oficiat după ce a condus finala Campionatului Mondial din America 1994. Mi-a și dat galben la acel joc.
Pentru a închide această etapă din cariera dumneavoastră, cum l-ați caracteriza pe fotbalistul Balaj?
Nu știu în ce măsură am fost un jucător bun, precis am fost disciplinat. Nu am fost cu cluburile, cu barurile, probabil, din acest motiv, nu am ajuns mai sus (râde).
Dar mai dădeați câte un cap în gură…
S-a întâmplat o singură dată. Nu am cum să uit acel moment.
Cât v-a ajutat că ați jucat fotbal în cariera de arbitru? Există, de multe ori, acest reproș la adresa arbitrilor, care, între timp, s-a transformat în clișeu… „De unde să știe arbitrul să interpreteze o anumită fază, dacă el nu a dat cu piciorul în minge?”.
M-a ajutat foarte mult. Atât de mult, încât, în perioada în care am fost la Asociația Județeană de Fotbal Maramureș, am decis să introducem în regulament obligativitatea ca pe juniorii de vârsta liceului, mai exact în clasa a zecea, să-i obligăm să facă, gratuit, cursuri de arbitraj. Și-i făceam arbitri, pe toți, în urma cursului intensiv. Știi care ar fi fost avantajele?
Vă rog!
Am observat că toți jucătorii de fotbal care au făcut cursuri de arbitraj, au învățat de ce să se ferească, iar interacțiunea lor cu arbitrajul era mult diferită în folosul lor și al fotbalului, al arbitrului, exista o altă înțelegere, aveau alte noțiuni. Celălalt avantaj era legat de faptul că nu toți fotbaliștii care terminau junioratul ajungeau să facă pasul spre seniori, își găseau un rol și puteau, aveau șansa, să ajungă arbitri.
Și cum s-a finalizat aceast proiect?
A rămas la stadiul de idee. Probabil urmează să se implementeze. Zoli Szekely, care este fostul meu coleg și actualul președinte ales al AJF, a făcut foarte multe lucruri bune și avem cam aceleași idei. Ar fi un demers în folosul tuturor.
Dumnevoastră cum ați făcut trecerea de la fotbalist la arbitru?
Am avut șansa ca atunci când eram la Baia Mare, de după meciuri, la recuperare veneau și arbitrii din județ, de la liga a doua. Și unul dintre ei, Limban, alături de care discutam și-mi exprimam nemulțumirea față de unele decizii ale arbitrilor, mi-a deschis ideea. Nu vă ascund faptul că în acea perioadă am avut arbitri care îmi spuneau: „Astăzi nu e ziua voastră”, care vedeau că sunt lovit și nu-i interesa.
Vă duc spre un moment pe care l-ați mai povestit, un meci din diviziile inferioare în care ați fost alergat cu sabia. Ce a fost mai greu de depășit, acest moment cu sabia de la județ sau, mai târziu, când anumiți conducători de club intrau în emisiuni și vă jigneau, iar mama dumnevoastră vă suna plângând să vă întrebe ce se întâmplă?
Fiecare moment avea importanța și greutatea lui. Pentru că trăirile pe care le ai atunci când cineva încearcă să te lovească pentru că nu a fost mulțumit sau ai avut curajul unei decizii, indiferent dacă a fost corectă sau nu, le-am simțit profund în acele clipe. Iar cele vorbite la nivel național în presă, în care colegi de-ai dumneavoastră au avut un rol important, din păcate, în a promova jignirile unor persoane pe care, ulterior, instanța le-a demonstrat ca fiind neadevărate, au avut un impact major. Șansa mea a fost că cei de la UEFA îmi monitorizau activitatea și vedeau deciziile pe care le luam. Oamenii de acolo înțelegeau specificul campionatului românesc, iar atunci când apăreau discuții, de ce nu au încredere în noi și de ce nu sunt delegați arbitrii români mai sus, ei spuneau: „Noi avem încredere în voi, voi nu aveți încredere, spuneți despre români că sunt hoți, fură, fără să prezentați dovezi”.
Care era sentimentul când, la televizor, în ziare, se spunea că sunteți corupt și nu puteați să vă apărați?
O frustrare imensă! Din două aspecte: Uneori pentru că au fost și erori de arbitraj, apoi, în alte dăți, se întâmpla să fim jigniți chiar dacă aveam dreptate și apărea nemulțumirea unuia care avea forță în mass-media și care știa că nu este sancționat de comisiile de disciplină, pentru că aveau prieteniile lor cu oameni care conduceau fotbalul românesc. Puteau spune ce vor, cum și când doreau. Simțeam o mare nedreptate, ajungeam să spun… să-i dea fiecăruia așa cum se comportă. Și eram și eu inclus aici.
Era un fel de blestem spus printre dinți…
Din păcate, da! Eu m-am blestemat în fața unora, iar când începea meciul, dacă mă întreba lumea ce superstiție am, de fiecare dată îmi făceam cruce și spuneam… „Doamne Ajută să nu greșesc”.
Mi-ați pomenit cuvântul frustrare. Vă întreb ce simțea un arbitru când, în săptămâna unui derby, să spunem Steaua vs Dinamo, era delegat un arbitru străin?
Mă bucuram! Nu-mi doream să arbitrez derby-uri!
Mă surprinde răspunsul, vine de la arbitrul care a condus cele mai multe derby-uri Steaua- Dinamo în istoria fotbalului românesc. Care era motivul acestei atitudini?
Eu îmi doream să arbitrez locul 9 cu locul 10, meciuri mai puțin mediatizate.
Mă scuzați, însă nu cred că era o atitudine normală!
Nu-mi doream. Din cauza exagerărilor și comportamentului oamenilor din fotbal, patroni, conducători, tot ce se întâmpla în jurul unui meci de acest gen. Mi-am dat seama că apar aceste nedreptăți și oamenii ăia își permit, pentru că au bani, au influență, să facă orice cu noi. Apoi, organele abilitate, cei care trebuiau să ia măsuri, să dea sancțiuni, se uitau cu nepăsare, încurajându-i prin lipsa lor de reacție. Comisiile, președinții de ligă și de federație, președinții de CCA. Pentru că am avut președinți de CCA care aveau legături cu unii… dovedite de instanță. Nu toți, atenție, pe Ion Crăciunescu și Aron Huzu nu o să pot să-i pun în această discuție. Chiar dacă am avut o relație bună cu mai toți șefii CCA, am fost considerat un răzvrătit și nu am acceptat nedreptatea. M-am certat de fiecare dată. Multora dintre șefii de comisie le port un respect deosebit, au avut multe lucruri pozitive, însă știau că, atunci când vine vorba de Balaj, trebuie să vorbească altfel cu el.
Să știți că, din afară, Tudor a avut imaginea intransigentului…
Tudor și colegii mei apelau la mine. Am avut și sindicat de care eu și Tudor ne ocupam, plus Sandu Deaconu, nu contează ordinea însă, pe parcurs, s-au retras.
Ce solicitați prin acest sindicat?
Doream să fie respectat regulamentul. Să fie sancționați conducătorii care au declarații la adresa arbitrilor, practic, ne doream să fie pus în aplicare regulamentul în vigoare. Mai ceream să nu ne mai întâlnim cu conducătorii de club și am vrut ca baremul să nu se mai dea în plic, să fie virat prin bancă, în mod oficial.
Mi-ați spus că ați cerut să nu vă mai întâlniți cu conducătorii de club, când aveau loc aceste întâlniri?
La mesele pe care le aveam împreună cu echipa gazdă, observatorul de joc sau delegatul, la ședințele tehnice la care veneau și conducătorii și începeau să spună ce prietenii au la UEFA, la Federație, unii erau membri în Comitetul Executiv și decideau dacă mai ești sau nu pe lista FIFA.
Era și asta un fel de presiune pusă pe arbitri…
Da! Și am obținut, până la urmă, acest lucru. Nu a mai existat această presiune, însă s-au folosit de jurnaliști, de presă. Aveau grijă să apară aceste mesaje prin intermediul presei.
Spuneți-mi, vă rog, ce face un arbitru după un meci, cum reușește să se relaxeze după o partidă bună sau după un meci mai puțin reușit?
E crunt atunci când greșești! Știam ce înseamnă ca un jucător să muncească o săptămână, o lună, un an de zile și un arbitru să își bată joc de munca lui, să-i risipească visul de a obține o performanță.
Ați avut puterea de a vă cere scuze în fața jucătorilor?
De multe ori! Din păcate nu am putut să o fac decât în privat. Îmi aduc aminte de o discuție cu Vlădoiu, el juca la FC Argeș și a ieșit mingea afară, lângă steagul de colț. Nu am văzut dacă balonul l-a atins pe atacant, care era Vlădoiu, sau din apărător. Regula era să acord aruncarea pentru echipa din apărare. Aveam o șansă în plus ca eroarea mea să nu lase repercusiuni, adică să se finalizeze cu gol. Și Vlădoiu s-a întors și a țipat la mine, era surescitat. Și i-am spus: „Îmi cer scuze dacă am greșit, efectiv nu am văzut”. El a realizat, l-am dezarmat total și răspunsul lui a fost pe măsură: „Eu îmi cer scuze pentru modul în care m-am adresat”. Arbitrii sunt oameni și trebuie ca, pe terenul de joc – și văd că lipsește, în ziua de azi, acest lucru-, să înțeleagă, atât fotbaliștii, cât și cei din suprafața tehnică, faptul că nu ești un dușman al lor.
Credeți că, în ultimii ani, arbitrii s-au „robotizat” prea mult?
Monitorizarea este mult diferită, au apărut și modificări în legile jocului care cer o anumită perfecțiune, mă bucur că există sistemul VAR care îți dă posibilitatea să repari greșelile majore și nu pot decât să regret că nu am beneficiat și eu de așa ceva. Mi-aș fi schimbat multe decizii! De exemplu, am avut un penalty dat greșit pe fond de oboseală, cu teren greu, la un meci Bistrița – CFR Cluj, la Fabbiani, apoi un Dinamo-Astra în care am dat un penalty pentru Astra care nu a fost…Acestea sunt doar câteva din greșelile pe care le-am făcut. Trebuia să dau roșu la Valdes, în Champions League, la meciul dintre Copenhaga și Barcelona.
Mi-ați spus că se mai întâmpla să intrați obosit la anumite meciuri. Își poate permite un arbitru, la un nivel atât de important, așa ceva?
Ți-am dat exemplul cu Fabbiani. Meciul a fost, parcă, sâmbătă. Joi am arbitrat Germania cu Țara Galilor și, după joc, a doua zi dimineață, am luat avionul până la București, apoi alt zbor la Cluj, alt avion, de unde mi-am continuat drumul cu mașina și am ajuns, în alte două ore, acasă, la Baia Mare. Mi-am luat echipamentul, am mâncat ceva, am condus două ore la Bistrița, unde m-am cazat pe la miezul nopții. Acasă nu am putut să stau mai mult de o jumătate de oră. Noaptea, la hotel, la Bistrița, m-am băgat în cadă să încerc să-mi înmoi musculatura, îmi simțeam gleznele umflate, țin minte că nici nu puteam să mă încalț. Cum stăteam în cadă, mi-a țâșnit sângele pe nas, am umplut cada cu sânge. Dimineață nu am putut să merg la micul dejun, nu puteam să-mi deschid ochii, meciul a fost la prânz și plouase, terenul era execrabil și, pe finalul jocului, am fost păcălit de o căzătură a lui Fabbiani. După meci am văzut reluarea din spatele porții, domnul Huzu era observator, o singură dată am privit reluarea și i-am spus că a fost un penalty acordat greșit. Aceasta a fost istoria unei greșeli. De-asta spun de VAR, niciodată doi ochi nu pot vedea ceea ce pot surprinde 23 de camere amplasate în unghiuri diferite, așa cum e în Champions League.
Cât de importantă este pentru un arbitru o încurajare după o gafă, după o decizie absurdă, după un meci nefericit?
Important pentru arbitru nu sunt cupele, medaliile sau meciurile arbitrate, cel mai important este să stea departe de orice încercare de influențare care se face asupra lui, să fie curat din orice punct de vedere, pentru că acest lucru aduce liniștea. Atunci când intră pe teren, la un derby, să ia decizia pe care o consideră cel mai aproape de adevăr. Nu să te gândești… oare ce o să spună conducătorul ală care, cândva, în ghilimele, s-a apropiat de mine.
Ați avut parte de astfel de încercări de… apropiere?
Da!
De multe ori?
La început de activitate, da, de multe ori. Pe finalul carierei cred că și dacă mi-aș fi propus să iau foloase, nu veneau să-mi mai propună. Spuneau că sunt nebun.
Aceste tentative au fost la cel mai înalt nivel?
Da. Și am scris și în raport.
Și ce s-a întâmplat cu raportul, recunosc că nu am văzut vreo sancțiune…
Tentativa de ajunge la mine era făcută în așa fel încât ei să se protejeze în momentul în care aș fi scris. Iar atunci când am scris, când era evident, pentru că au vrut să se vadă cu mine înaintea meciurilor și am informat observatorul, i-au chemat la comisie și au spus că au vrut să se întâlnească cu mine pentru a-i trimite unei persoane din Baia Mare un bax de vin. Și, prin faptul că am scris în raport, am încercat să ies în evidență. Probabil că trebuia să le facem un flagrant.
Cât timp ați arbitrat ați fost, de multe ori, departe de familie, mai mereu pe drumuri. A meritat sacrificiul ăsta?
(oftează) Da și nu. M-a îndepărtat de familie și, chiar dacă cel mai important lucru pe care-l am în viață sunt copiii mei, stilul ăsta de viață m-a dus în situația în care am pierdut. Eu am trecut printr-un divorț, iar arbitrajul este o cauză a acestui divorț. Primul vinovat sunt eu și, după, arbitrajul, la o distanță foarte mică. Sunt norocos că am depășit acea perioadă grea, mi-am refăcut viața și am o relație frumoasă și de respect cu toți cei care au fost sau sunt în jurul meu. Un alt aspect important, arbitrajul mi-a adus deservicii majore în afacerile pe care le-am avut. Sunt un om care, fiind asociat într-o firmă, din cauza drumurilor pe care le-am făcut, nu am avut cum să mă ocup de această afacere. Nu eu am fost cel care a administrat firma și, astfel, această societate a fost furată, există sentințe definitive care au stabilit acest lucru și, astfel, din cauza acestor furturi, firma nu a reușit să acopere creditele la bancă, pentru că avea de recuperat mult mai mult decât acest credit. Banca s-a îndreptat asupra noastră și m-am simțit frustrat. În timp ce eu reprezentam România pe plan internațional și încercam să o fac cât mai bine, am ajuns să fiu furat de către români și să pătimesc prin repercusiunile pe care bancilor asupra mea.
Nu mi-ați răspuns, domnule Balaj, au meritat sacrificiile drumului ales în arbitraj, ați ajuns, totuși, la cel mai înalt nivel continental, Champions League?
Din acest punct de vedere, nu! Divorțul, părinții, suferința care a fost acasă, plus că nu am avut timp de afacerile în care am investit bani mulți și am ajuns să pătimesc și sentimental și financiar.
Dacă excludem experiențele nefericite pe care le-ați avut, este rentabilă, din punct de vedere financiar, meseria de arbitru?
Nu! Eu, până la 45 de ani, zi de zi, am făcut antrenament. Zi de zi, eram bolnav, supărat, iarnă sau vară, mă antrenam. Eram obligat să fac asta.
Trebuie să existe și beneficii…
Această meserie, meserie în ghilimele, pentru că arbitrii nu sunt angajați ca profesioniști, îți aduce venituri considerabile dacă ajungi până în elită, cum sunt Hațegan, Kovacs, cum am fost și eu. Dar ce facem cu ceilalți? Sunt doar 28 la nivel de Europa. Sunt zeci de mii în Spania, Italia, Germania, 4000 în România și doar 28 ajung în Europa. Nu realizăm ce înseamnă să fii la nivelul acela, nu știm să apreciem un om care ajunge acolo. Eu mă și mir că, în pofida faptului că eram în țară jignit, am ajuns la acel nivel. Și îți repet de ce? Pentru că monitorizarea era făcută de cei de afară, nu de cei din țară!
Facem un stop cadru cu ce se întâmplă, chiar în aceste zile, cu domnul Șovre, episodul cu Haaland, acolo a fost ceva uman…
Da. Și mai mult decât atât, UEFA recomandă arbitrilor, nu interzice, iar atât timp cât recomanzi, atenție, recomanzi, nu interzici, nu poți lua o măsură decisivă, drastică.
Ați avut un astfel de episod în carieră. Ați arbitrat nume mari, nu a existat tentația asta, de a cere un autograf, un tricou?
Nu am cerut, în schimb aveam niște poze de la meciul Copenhaga- Barcelona din Champions League și, la scurt timp după, am arbitrat amicalul dintre Dinamo și FC Barcelona. Având pozele de la acel joc, știind că am foarte mulți copii, prieteni care s-ar bucura, am făcut un colaj cu secvențe din joc și l-am rugat pe delegatul spaniolilor, pe Carlos, dacă pot, să-mi semneze și mie jucătorii. A fost atât de uman și atât de frumos comportamentul lor, pentru că Messi, Iniesta, Xavi, Pique, mi-au semnat exact pe locul unde erau ei în colaj. Și am fotografii, vreo 15, pe care le-am dăruit unor copii, pentru anumite cauze nobile și, astfel, când a apărut această situație cu Șovre, am intervenit și am spus, fără să știu motivul pentru care el a luat acel autograf. Nu știam… dar aveam perspectiva arbitrului Balaj, care a trecut prin așa ceva, a trăit. Am rămas cu un singur tricou, al lui Messi, în rest, înclusiv tricourile mele de arbitru le-am dăruit unor copii, unor suporteri, am făcut oameni fericiți, care apreciau mai mult acel lucru decât mine. Și, de multe ori, pentru că l-am văzut și pe Cosmin Pașcovici când a povestit despre mine, am evitat să fac publice actele mele de caritate. Le faci pentru tine, pentru sufletul tău, dacă le spui, cred că nu îți mai atingi ținta.
O să vă întreb și de Colțescu. A fost acel episod de la Paris și v-ați poziționat, încă de la început, luându-i apărarea…
Am fost primul. Am intrat imediat, ei erau pe teren încă, știind că că cei din studio erau surescitați, spuneau că nu se poate așa ceva, iar eu am încercat să dau o perspectivă a lucrurilor. Nu am făcut-o pentru a-mi apăra colegii, simțeam nevoia să-mi apăr limba pe care am învățat-o la școală. Cum să-mi fure cineva dreptul de a folosi anumite cuvinte pe care noi le-am învățat la școală? Așa ceva nu pot să accept! Apoi, acolo a fost o confuzie.
Nu a fost, totuși, vorba și de o scăpare a lui Colțescu?
Nu! Atât timp cât nu s-a făcut niciodată un curs în care să se interzică folosirea sau să se recomande a fi folosite acele cuvinte, nu. În plus, discuția a fost internă, Șovre nu a vorbit cu jucătorii, a făcut-o cu Hațegan și Colțescu a vorbit cu Hațegan, o discuție internă, au discutat între ei pentru a identifica pe cineva.
Se naște o altă întrebare. Sunt arbitrii uniți, ce ați simțit, din acest punct de vedere, în cariera dumneavoastră? Mi-ați spus, în timpul interviului, de acel sindicat…
Da și nu. Ca în orice alt domeniu de activitate. Pentru că sunt arbitri care, uneori, au impresia că greșind colegul lui, el o să-l depășească într-un eventual clasament. Acești arbitri nu înțeleg că atunci când presa le scoate în evidență greșelile reale, cu limbaj adecvat sau apare cineva la televizor și, frumos, fără să jignească, spun că s-a greșit, sau, poate, o face observatorul, aceste lucruri o să-i facă să devină mai buni, mai atenți. Și eu sunt unul care am progresat pentru că am prins o perioadă în care îmi doream să nu greșesc și pentru a scăpa de acele jigniri, acuze, tot valul care se isca ulterior. Nu, arbitrii nu sunt atât de uniți pe cât ar trebui. Nu sunt, nu au fost nici în perioada mea, iar înainte… cu atât mai puțin. E păcat, pentru că, dacă îți dorești răul cuiva, ajungi să ai tu parte de el. O spune un om care, la un moment dat, a gândit greșit.
340 de meciuri a condus Cristi Balaj în prima divizie a fotbalului românesc.
Deține recordul pentru cele mai multe finale de Cupa României arbitrate, patru (2002, 2004, 2009 și 2013) și este pe primul loc în topul celor mai multe derby-uri Steaua- Dinamo oficiate, nouă.