Rezilierea din fișet

Vorbim despre o practică perfect legală, dar mizerabilă, infectă, imorală. Din păcate, destul de des întâlnită la cluburile românești. 

În zilele noastre, statornicia fotbaliștilor la anumite echipe a devenit un subiect perimat, desuet, discuțiile despre așa ceva fiind total contraproductive. Continuitatea e o chestiune complet depășită, inutilă, aproape abandonată. La majoritatea cluburilor, cei mai vechi fotbaliști din loturi sunt pe poziții de cel mult doi-trei ani. Dacă ești în același loc de un an și ceva, deja poți fi socotit veteran acolo.

Seninătatea despărțirii

În fiecare perioadă de transferări, vara sau iarna, de la echipele noastre pleacă vreo 10-15 inși, cel puțin, și sunt aduși cam tot atâția. Poate că mulți se întreabă cum de aceia care părăsesc echipele, de cele mai multe ori nu la propria lor inițiativă, ci în urma ”vântului” făcut de președinți sau de antrenori, par să accepte cu atâta seninătate despărțirile, deși contractele lor ar mai fi fost valabile diverse perioade de timp, uneori un an sau chiar doi. Cum de se ajunge la această pace a despărțirii? Însoțită eventual din partea clubului cu un comunicat aproape șablon, care se încheie cu ”îi mulțumim și îi dorim succes în continuare”….

Voința părților, desigur…

Ruperile atât de bruște ale unor înțelegeri care păreau ferme se produc atât de ușor pentru că în momentul rezilierii jucătorul n-are nico putere. În clipa în care a semnat contractul propriu-zis, el a semnat și o înțelegere de reziliere, cu acordul părților, vârâtă sub nas de către club.. Această reziliere a fost băgată în fișetul clubului, iar în momentul în care nu mai e nevoie de acel jucător, se umblă în fișet, se scoate frumos ”rezilierea”, i se pune data de astăzi și gata, înțelegerea se rupe. Prin voința părților, adică prin principiul care definește ideea de contract de milenii încoace, de la Dreptul Roman și chiar de la Hammurabi.

De fapt, o formă de șantaj …legal

Se ajunge aici pentru că în momentul în care jucătorul semnează cu clubul, automat i se pune în față și o înțelegere de reziliere, fiind constrâns să o iscășlească și pe aceea. Textul rostit în astfel de împrejurări sună cam așa: ”Te luăm, îți dăm salariul cutare, contractul e pe atâția ani, dar dacă nu accepți să semnezi acum și rezilierea, nu mai semnezi nici contractul, găsim noi imediat pe altul în locul tău care să procedeze cum vrem noi”. Nu e acel șantaj clasic, incriminat de Codul Penal, ci avem în față o formă de șantaj… legal. În sensul că ”dacă vrei să faci așa cum îți impunem noi, e bine, dacă nu, la revedere!”. Iar cei mai mulți dintre jucători n-au încotro, semnează concomitent și contractul, și rezilierea. Ultima poate fi activată oricând i se năzare clubului.

AFAN știe, dar de ce tace?

Patronul FCSB a recunoscut public că procedează astfel cu majoritatea fotbaliștilor pe care îi ”pescuiește” de la colegele de competiție din Liga 1. Cu cei care vin din străinătate e ceva mai greu, aceștia sunt educați să nu accepte chiar orice. Dar nu numai la FCSB se petrec lucrurile așa, ci și la mai multe cluburi. Iar sindicatul fotbaliștilor, AFAN, știe foarte bine ce se întâmplă, dar lasă senzația că închide ochii. Nici nu aprobă, dar nici nu condamnă. Probabil că dacă ar informa mai departe, la forurile internaționale, la FIFPro, s-ar face un pic de tevatură și această practică perfect legală, dar profund mizerabilă, ar înceta, sau măcar n-ar mai fi ceva care se petrece pe scară largă.