Criza refugiaților din Ucraina crează momente dramatice și emoționante, iar grupul din care a făcut parte și Valentin Cojocaru, intrat ieri în țară pe la Siret, a trecut prin clipe tensionate înainte ca fotbaliștii să răsufle ușurați după trecerea graniței în România. Președinte la Bucovina Rădăuți (Liga 3), Manuel Costache a fost unul dintre oamenii care a ținut permanent legătura cu jucătorii și i-a întâmpinat încă din vamă, ajutând apoi să-i direcționeze spre Iași sau București, cu sprijin de la AFAN, FRF și compania de transport Tarsin.
”Au fost 14 băieți, brazilieni, argentinieni, spanioli, croați, portughezi, un bulgar și Vali Cojocaru. Îi tot sunam încă de când erau pe drum, nu știau unii de alții la un moment dat și abia pe la postul de control s-au reunit. Au mers kilometri întregi pe jos, au abandonat trei mașini puse la dispoziție de club, fiindcă le-ar fi luat alte două zile dacă mai stăteau la coadă”, spune Costache.
Și completează: ”Când au intrat în România, parcă au trecut poarta din Iad în Rai. Aproape toți au început să plângă, s-au dus să ia apă și câte un sandwich de la punctele de ajutor și erau disperați să vorbească acasă, la familii. I-am ajutat și cu cartele telefonice. Unii aveau doar hainele de pe ei sau câte o mică borsetă cu o periuță și o pastă de dinți. Arătau epuizați, terminați. Povesteau cum au trebuit să lase și un tricou drept ‘atenție’ la vama ucraineană ca să-i lase să treacă mai repede”.
Episodul cel mai dur s-a petrecut însă la o convorbire telefonică: ”Venise cu grupul și un ucrainean, Maksim Tereshcenko. Avea bilet de avion din Iași spre Spania, trebuia să ajungă la Elche. A fost însă oprit la graniță din cauza mobilizării generale din Ucraina. Era distrus. Plângea în hohote. A sperat până în ultima clipă că va reuși să treacă, dar n-a putut”.
Costache e impresionat și de scenele care i se derulează sub ochi în vama de la Siret, unde-și petrece timpul de trei zile, cu intenția de a ajuta refugiații: ”Este foarte trist. Ți se rupe inima când vezi cum trec mame cu copii, dezorientați, deznădăjduiți, speriați. I-am făcut cadou unui puști un fular cu Bucovina Rădăuți, l-am lăsat să se joace jumătate de oră pe telefonul meu și parcă venise soarele pe strada lui, din atât de puțin. Urmau să plece spre Italia, unde spuneau că au niște rude, dar nu cunoșteau nicio adresă, niciun indiciu, nimic. Sunt oameni disperați, care se duc niciunde, doar să fie cât mai departe de război. O tragedie!”.