Că suntem o țară de experți în fotbal și în orice, nu e nimic nou sub soare. Așa a fost de când lumea, ba chiar și noi, femeile, între o învărtită și poale-n brâu, ne cerem dreptul de a ne spune preferințele pe posturi, care era mai bun de chemat la lot, care cu freza într-o parte, și chiar încercăm să demonstrăm cu știm, cât de cât, cu varza în teren. Cum, nu știm? O despicăm în patru și o tocăm mărunt, mărunt, apoi o călim, o dăm și-n fier și o băgăm la cuptor. Cu ciolan afumat sau poate varză a la Cluj, depinde acum de gusturi.
Dar să lăsăm puțin gastronomia și s-o luăm cu economia. Cu economia acestor trei partide, în care, deși n-a primit telegramă, coronavirusul s-a prezentat primul la lot. E panică-n frizerie, cum ar zice chibiții de odinioară, deranj mare, mon cher, că selecționerul lipsește de pe bancă la cel puțin un meci. Și este, fără niciun dubiu, ceva care să-ți toarne plumb în picioare, vorba lui tata. Dar de aici și până a te încolona precum fetele de la Căpâlna și a da tonul la prohod, mai e.
Recunosc cu mâna pe șorțul de bucătăreasă că n-aș vrea să fiu zilele astea în pielea lui Mirel Rădoi. Și nu doar pentru frustarea care trebuie să-l fi cuprins pe un om a cărui muncă poate fi anulată de un nenorocit de virus. N-aș vrea să fiu Rădoi și din cauza corului de bocitoare care și-au dat drumul la strigături înainte ca mortul să fie mort de-a binelea și urcat în dric.
O.K., lipsește fizic de pe bancă, lipsește fizic din mijlocul jucătorilor din cantonament, dar la scrupulozitatea lui, la grija și la ambiția selecționerului, îmi vine să greu să cred că-n vreme de pandemie mondială n-a luat în calcul și varianta asta, de avarie majoră. Nu Rădoi, nu Maximus ăla de-l știu eu, de pe vremea când ne contram etapă de etapă la flash-interviurile de după meciuri. El sigur n-a lăsat nimic la întâmplare.
Desigur că cel mai bine este în momente din astea să fii pe margine. Ai, n-ai mingea, tragi la poartă. Sau bagi bățul prin gard, să agiți puțin cățeii și să-i asmuți, la nevoie, când poarta se deschide. Și ce ușor e să arunci cu o mână momeala de două parale cum că e floare la ureche să bați pe Macedonia de Nord, ca apoi să ai de unde debita învățături de viteaz care se arată în urma unui război. După fotbal, la asta suntem specialiști, ne pricepem cel mai bine. Adică ”știam noi că așa va fi, dacă nu l-a adus și pe X, și l-a chemat pe Y”.
Povestea-i oarecum similară și cu Mutu, la fel de periat, de șters de scame momentan, mângâiat de experții care abia așteaptă să li se ridice mingea la fileu și să-i reamintească, din toate pozițiile, ca nu cumva să uite, că are de continuat o performanță. Că are de trecut stachete deja ridicate la naționala mică. Desigur, nu mai contează că alții-s jucătorii din teren, dar nu ne împiedicăm noi în detalii. Ce, nu-i așa? Bine, să i-o zici lui Mutu…
Eu n-aș vrea să fiu Rădoi. N-aș vrea să fiu nici Mutu. Și bine că nu sunt. Zic eu – luând o mică pauză între musacaua cu carne și ciulamaua de ciuperci – că acum, pe criză, e bine că sunt ei, Rădoi și Mutu. Unul mai căpos ca celălalt, unul mai tare de înger ca celălalt și cu cârca tăbăcită. Gata de o ripostă. Și de încasat la greu.
Nu, nu mi-am închipuit un tablou pesimist. Nici vorbă. E doar un peisaj realist. Pentru că se știe, în caz că nu ies calculele, că ne mai cade lanțul, că se mai strică o roată, o spiță, răsuflă un cauciuc sau că cine știe, Doamne-ferește, apucăm să luăm puncte ”pă bulan” din aceste meciuri, vine potopul lui Noe. Care și ăla ar putea fi doar o miuță în curtea școlii pe lângă ce s-ar putea să pice la final de mărțișor.