Salut, Bruno. Mulțumesc pentru timp (n.r. – în engleză).
Înainte de a începe, cum vrei să facem interviul, în română sau engleză (n.r. – întrebare pusă de Bruno Fernandes în engleză)?
Mai știi română după atâta timp?
Da (n.r. – în română). Soția mea este româncă, se vorbește în casă.
Revenim. Mulțumesc, încă o dată, pentru timp. Pentru început, ce faci? Cum ești?
Sunt bine, mulțumesc pentru oportunitatea de a discuta. Eu sunt în Liverpool, am deschis o sală de forță în centrul orașului și antrenez grupe de copii și juniori, de la 9 la 16 ani, la o academie din oraș.
Ai licență?
Da, am licență, dar doar pentru copii și juniori. Am nivelurile 1 și 2. Mi-ar mai trebui A, B și Pro. M-am gândit, la un moment dat, la o licență de antrenor pentru seniori, dar nu cred că este ceva ce mi-aș dori cu adevărat. Îmi place ce fac cu copiii și nu cred că voi încerca să mă duc mai sus.
Te-ai gândit, măcar pe copiii mai mari, să-i trimiți la un trial în România?
Nu, pentru că majoritatea doresc să rămână în sistem. Nu prea au dorința de a pleca afară. Vor să progreseze aici și să ajungă în Premier League sau Championship. Chiar și în League One (n.r. – Liga a 3-a), poți sâ câștigi 10.000 de lire pe săptămână. Foarte rar găsești un Jude Bellingham, Serge Gnabry sau Jadon Sancho care să plece în străinătate. Ok, în ultimii ani, a crescut numărul englezilor care pleacă afară, pentru că le-a mers bine celor care s-au transferat, dar tot sunt puțini. Aici, când vin Chelsea sau Manchester United, se gândesc de două ori înainte. De ce să stea de la 17-18 ani până la U23 să joace fotbal pentru copii în Anglia când pot să meargă în Germania pentru a juca la seniori? Chiar și în România ar fi mai bine să joci decât în Anglia, în non-league sau la juniori.
Aș dori să discutăm acum despre cariera fotbalistică din România. Ai fost legitimat, prima oară în România, la Ceahlăul Piatra Neamț. Cum ai ajuns acolo?
Printr-un prieten care a jucat fotbal în Portugalia și, ulterior, s-a făcut agent. El mi-a făcut legătura cu Traian Gherghișan (n.r. – impresar român). Eu fusesem înainte la un trial în Scoția. Acolo nu au mers lucrurile. Am ajuns în Portugalia, când m-a sunat prietenul respectiv și m-a întrebat ce fac. Mi-a zis să nu desfac bagajul. „Diseară ai zbor pentru România, dacă vrei”. Am zis că nu am ce să pierd, mai jucasem înainte în Bulgaria 2 ani, știam că e aproape, că e aceeași limbă (n.r. – râde). Așa credeam eu.
Ai stat un sezon și după ai ajuns la Unirea Urziceni, aflată la al 3-lea sezon în Liga 1. Cine te-a convins să semnezi?
Hai să-ți povestesc. Retrogradasem cu Ceahlăul în sezonul respectiv. Mai aveam 2 ani de contract, dar s-a convenit că salariul meu era prea mare pentru o echipă de liga a 2-a. Am ajuns la un acord să plec. Trebuia să merg în Ucraina, la o probă, dar m-a sunat Narcis Răducan înainte, cu care jucasem la Ceahlăul. El s-a retras chiar atunci și s-a dus, alături de Meme Stoica, într-o funcție administrativă la Unirea Urziceni. „Ce faci? Unde ești? Nu mai pleca, pentru că avem probleme la Urziceni. S-au accidentat Balint (n.r. – Laszlo Balint) și Dan la un meci de pregătire, avem nevoie de un fundaș central”. Restul, se știe. Cum se spune, e istorie.
În prezent, la Urziceni nu se mai joacă fotbal profesionist, ci la nivel de Liga a IV-a. Ați realizat cea mai importantă performanță pentru acest club. Care este cea mai prețioasă amintire pe care o aici de aici?
Să fiu sincer, persoanele din oraș. Felul în care ne-au primit, ne-au făcut să ne simțim fotbaliști adevărați. Mai apoi, colegii: relațiile pe care le-am făcut și au rămas până acum. Nu în ultimul rând, experiența. Am devenit campioni la o echipă mică împotriva unor formații mai puternice decât noi, ca bugete. A urmat Champions League. Neașteptat, dar superb.
Nimic nu anunța triumful de la finalul stagiunii respective. Îți mai amintești ce obiective ați avut la începutul sezonului?
Nu cred că noi, jucătorii, aveam un obiectiv clar. Ne doream să terminăm cât mai sus în campionat. Dan Petrescu știa, însă, ce voia. „Puneți capul în pământ, munciți și o să ajungeți acolo sus!”. La un moment dat, când am căpătat încredere și am început să câștigăm meci de meci, ne-am dat seama că dacă-l ascultăm pe dânsul (n.r. – Dan Petrescu) se poate.
În sezonul respectiv, v-ați luptat cot la cot cu Dinamo pentru titlul. Diferența s-a făcut la un meci direct, cu 3 etape înainte de final. Victorie 1-0, arbitru spaniol „la centru”. Îți mai amintești?
Am un prieten, Bruno Simao, care juca la Dinamo în momentul respectiv (n.r. – Bruno Simao a jucat la Dinamo 10 meciuri în returul sezonului 2008/2009). Mereu îmi zice că nu am câștigat pe bune și că arbitrul a înclinat meciul în favoarea noastră. „Bruno, hai las-o mai ușor, că doare mai puțin. A trecut, nu știu ce a făcut sau nu arbitrul, dar știu că noi am făcut treabă.” (n.r. – râde). Noi, pe teren, ne-am văzut mereu de treaba noastră și am făcut totul acolo. Dacă arbitrul a avut un meci mai nereușit, nu-mi amintesc. Totuși, mereu îmi zice Bruno de acest lucru.
A fost un gol anulat pentru Dinamo după minutul 70, la 1-0 pentru Urziceni.
Nu-mi mai amintesc. Totuși, noi meci de meci a trebuit să arătăm că eram mai buni decât ceilalți. Ne uitam la celelalte echipe și eram conștienți că trebuie să tragem din ce în ce mai tare, în fiecare săptămână. Nu puteai să lipsești de la antrenamente pentru că nu jucai, nu conta că ai dat 3 goluri cu o săptămână înainte. A fost și perioada Champions League în care te gândești să o lași mai moale în campionat pentru a fi 100% în Champions League. Nu aveai cum. Așa ne-a ținut Dan Petrescu.
Dinamo nu mai este echipa de atunci. A retrogradat la capătul acestui sezon.
Mie-mi pare foarte rău de Dinamo, Rapid, Petrolul, Timișoara, Vaslui. Unele au revenit. Totuși, uită-te ce erau echipele astea și ce au ajuns, unele dintre ele. Oamenii din fotbal trebuie să se gândească foarte bine ce vor pentru prezent și pentru viitor. Echipa națională, cu Edi acolo, are nevoie de încredere și timp. E o echipă nouă cu jucători tineri. Italia, Germania, națiunile mari au probleme sau au avut, dar a fost acordat timp. Un an, doi, trei, e nevoie de răbdare. Nu mai aveți pe Hagi, Popescu sau „Generația de Aur”. Dacă vreți o astfel de generație, din nou, trebuie răbdare. Sunt ani de când nu se face ce trebuie în fotbalul românesc. Vezi la Dinamo și unde a ajuns echipa. E un moment în care nu s-a mai putut. Dacă nu merge bine, resetare. O iei de la zero. Asta e părerea mea. Ce a făcut Hagi la Constanța, care acum e Farul, e superb. De ce nu există mai multă lume care să facă precum Hagi? Unde era naționala României dacă mai erau încă 2-3 pe lângă Hagi? Fă lucrurile cum trebuie și o să ai rezultate.
Revenind la Unirea Urziceni, câștigarea titlului a permis participarea în grupele UEFA Champions League. Cum a fost pentru tine să auzi imnul?
A fost un vis devenit realitate când nu mă mai așteptam. Ajunsesem la o vârstă. Am avut șansă la Urziceni, am muncit și am ajuns în Champions League. La ultimul meci din Ligă, acolo simți diferența. „Hai să muncim ca să ajungem din nou aici”. Te simți fotbalist, e totul și cu totul altceva. Mereu când vorbesc cu copiii pe care îi antrenez le transmit că și ei pot ajunge acolo, dacă am făcut-o eu. Champions League reprezintă cel mai înalt nivel la echipele de club.
A fost cel mai mare vis al tău din momentul în care te-ai apucat de fotbal?
Da. Îmi amintesc când aveam 10 ani și eram la o echipă de club din Portugalia. Formatul actual de Champions League e din sezonul 1992/1993. Ei bine, vedeam la televizor cum făceau copiii la jumătate și fluturau banner-ul respectiv. Asta făceam și noi la antrenamente, la vârsta aia. Și, uite, am ajuns și eu să joc în Champions League. Ai emoții să nu greșești, să nu faci vreo eroare care să lase echipa în 10. Sunt momente, greșeli pe care le faci și nu-ți mai ies din cap. Am fost norocos să joc la acest nivel, sunt momente unice.
Rangers, Stuttgart, Zenit, Sevilla, Liverpool. Câteva din adversarele europene. Care a fost cel mai dificil?
A fost foarte greu cu Liverpool. Chiar dacă am pierdut, ne-au ținut destul de bine (n.r. – Liverpool 4-1 Unirea Urziceni la general, în șaisprezecimile Europa League, 2009/2010). Totuși, ca meci, la Sevilla a fost cel mai dificil. N-am văzut mingea acolo, ne-au bătut 2-0 în grupe. A fost primul meci al nostru în Champions League. Am mai prins și noi tupeu după.
Individual, cine ți-a făcut zile fripte?
Am jucat contra lui Steven Gerrard, ne-am întâlnit pe la mijlocul terenului, chiar am o poză în care l-am faultat și am luat cartonaș galben (n.r. – râde). Totuși, unul dintre cei mai dificili adversari a fost Dirk Kuyt, de la Liverpool. Nu stă nicio secundă, puternic, nu îi e frică de nimic. Am mai jucat contra lui Adebayor. Am avut adversari puternici și în Portugalia: Joao Pinto, Helder Postiga, Nuno Gomes, chiar și Cristiano Ronaldo. Am jucat contra lui când avea 17 ani și era la Sporting.
Cum era?
La vârsta aia, voia mai mult să dribleze, să facă spectacol. Avea viteză mare, într-adevăr, dar încă nu era letal.
Se simțea ca are calitate?
Da, se vedea că avea ceva diferit. Totuși, la momentul respectiv, la Sporting, era mai bun Ricardo Quaresma, era altceva. A și plecat după la Barcelona, iar Ronaldo a fost cumpărat de Manchester United. Totuși, per total, la momentul respectiv, Quaresma era mult mai bun decât Ronaldo.
Am vorbit de seri europene de neuitat, de adversari de calibru, de titlul câștigat. Cu siguranță, nu a fost totul lapte și miere. Spune-mi, te rog, care a fost cea mai mare dezamăgire pe care ai avut-o la Unirea Urziceni?
Titlul ratat în al doilea an. Am fi putut să câștigăm din nou. Ne-am relaxat puțin la momentul respectiv. În iarna respectivă, Dan Petrescu plecase la Kuban Krasnodar, iar la echipă a venit Ronny Levy. A fost sezonul în care am jucat cu Liverpool în Europa League. Am avut o șansă mare să luăm încă un titlu, dar s-a pierdut pe undeva. Nu știu dacă Ronny Levy sau noi, jucătorii, am greșit. Am fost aproape, 3 puncte de CFR Cluj. De atunci cred că a început să se rupă lucrurile la Urziceni. A fost cea mai mare dezamăgire a mea.
Crezi că dacă ar fi rămas Dan Petrescu, ați fi luat titlul?
Da. Știu cum lucra cu noi și ne ținea într-o stare în care știai că nu te poți relaxa. Te relaxezi, pierzi echipa și treci pe bancă. Te relaxezi și acolo, pierzi lotul. Era un proces în care știai, ca jucător, că trebuie să fii mereu pregătit, mereu 100%. Cu Ronny ne-am relaxat puțin, jucasem în Champions League, cu Liverpool, eram și campioni. Am crezut că merge așa. N-am mai făcut lucrurile de dinainte. Înainte nu aveam nimic. Hai ca vrem, hai că facem. După, când am ajuns și am luat, pare că nu mai e așa frumos. „Lasă că am mai câștigat, mai câștigăm!”. N-am mai făcut-o.
Care ar fi un cuvânt cu care l-ai descrie pe Dan Petrescu?
Cerebral. Totul pleca de la mental. A făcut o „spălare pe creier”. A luat jucători din diferite părți și a făcut o echipă din jucători care nu câștigaseră nimic pe nicăieri. Echipele cu bugete mai mari, Steaua (n.r. – FCSB), Vaslui, Timișoara știau cum e să câștigi sau aveau jucători care au mai câștigat prin alte părți. Am ajuns acolo și a pus mâna pe capul nostru, ca să zic așa. Să-ți dau un exemplu: noi jucam sâmbătă. Dan Petrescu, fost jucător, știa cum stăteau lucrurile astfel că făcuse programul în felul următor: noi stăteam toți în București, dar ne duceam la Urziceni pentru antrenamente. Sâmbătă meci, după vine sâmbătă seară și duminică. Ce făcea Dan Petrescu? Mergeam joi la antrenament, rămâneam în cantonament. Vineri cantonament, sâmbătă după meci? Cantonament împreună. Duminică dimineața, cine nu juca, făcea antrenament tare, cine juca, făcea recuperare. Duminică, pe la 3-4, ajungeam in București. Ce mai puteam face? Nu mai puteam să ieșim nicăieri. Așa ne-a ținut tot anul și am luat campionatul. A meritat? A meritat. 100% sâmbătă, dacă ai fi câștigat, ieșeai să petreci. Totuși, noi am „petrecut” în cantonament majoritatea săptămânilor. Dacă era alt antrenor, zicea „Hai, duceți-vă!”. Pierdeai sâmbătă, duminică noaptea, îți lua 2-3 zile să te recuperezi, ajungeai în ziua de joi și nu erai 100%. Sâmbătă la meci ce faci?
Mai urmărești Liga 1?
Da, mă uit. Am văzut că de câțiva ani, CFR ia titlul, Steaua (n.r. – FCSB) ajunge sus, dar nu câștigă. Au luptele lor cu ei: probleme cu Becali, care se bagă peste antrenor, ce jucător vine, ce jucător pleacă. Lumea poate să spună ce vrea despre CFR, dar ei știu să câștige. Asta contează la sfârșit. Normal că vrei să vezi fotbal ca la Barcelona, tiki-taka, cum zicea Becali, dar la sfârșit, dacă ești pe primul loc, înseamnă că meriți să fii acolo. Din 30 și ceva de meciuri, să ajungi la sfârșit și să ai ai mai multe puncte decât celelalte, înseamnă că ai făcut ceva bine. Se tot caută scuze. Dacă ești mai bun, nu pot să fie de vină arbitrii de 4-5 ani.
5 titluri consecutive, 4 luate de Dan Petrescu.
E coincidență? Nu e, n-ai cum. Ai o manieră de a munci, iei jucători care se pliază pe ceea ce vrei tu și după începi treaba. Cine nu se pliază, îi schimbi. Treaba merge, e normal. Cine a rămas până acum? Camora, Deac, mai sunt unu-doi. După completezi pe lângă. Câștigi o dată, de două, de trei ori, asta știi să faci și intră în sânge, în minte. „Hai să batem!”. Așa trebuie să gândească și ceilalți. Dacă stai și te gândești că ești cel mai bun deja, nu poți, nu ai cum. Să-ți dau un exemplu: noi, la Urziceni, băteam pe Steaua în Ghencea, mergeam în cantonament. Eu, când am ajuns la Urziceni, n-am jucat primele 7-8 meciuri. Vrei să-ți povestesc?
Te rog.
Am semnat cu Unirea și am plecat în cantonament în Scoția. Acolo, l-am cunoscut pe Arlauskis, cu care am fost coleg de cameră. Am jucat un meci de pregătire. N-o să uit asta niciodată. Am jucat cu Livingston. Am ajuns acolo, nu îi știam pe băieți decât de la televizor. 1-0 pentru noi, Petrescu și MM Stoica pe bancă: „Bruno, du-te la încălzire!”. Primele minute în tricoul Unirii? Am intrat 5 minute, am întors jocul pentru echipa lor. Am făcut un fault aiurea, am sărit aiurea, am dat în Galamaz, a sărit mingea la ei și au marcat. În 5 minute ne-au întors. La final, am jucat puțin, trebuia să fac antrenament cu ceilalți care n-au jucat sau au jucat foarte puțin. N-o să uit niciodată: MM și Petrescu pe bancă și se uitau la mine. Se gândeau ce au făcut, de unde m-au adus. Primele 8 meciuri n-am jucat. Stăteam în București. Stăteam și mă gândeam. „Ce să fac? Stau în București, mă duc să mă plimb?”. Făceam antrenament cu cei care nu au jucat și după puteam sta la Urziceni sau puteam pleca la București. Am stat acolo, mă antrenam singur, pentru că știam că nu-s la același nivel cu ceilalți și nu puteam intra în echipă cu ceilalți. Aveam 30 de ani, nu eram junior. Trebuia să mă antrenez ca să intru în echipă. Era un mediu competitiv, dar sănătos. Știai că dacă dai tot, o să primești o șansă. Primul meci oficial, titular? Victorie 2-0 la Vaslui. Dan Petrescu ne schimba între noi, o dată eu, o dată Meme (n.r. – Mehmedovic). Noi ne schimbam între noi, George Galamaz era punct fix.
Era asta puterea lui Dan Petrescu?
Da, știa să ne motiveze și să ne țină acolo, deasupra liniei pe care o considera el.
Arlauskis, cu care aflu acum că ai fost coleg de cameră, a fost om de bază la CFR la primele titluri din seria de 5 consecutive. La Urziceni, el era printre cei mai tineri din echipă. Era așa nebun și atunci?
Era nebun, așa l-am cunoscut. Ne-am înțeles din prima. Ne ziceam că suntem frați din alte mame. El era mai obișnuit cu Bucureștiul și traficul de aici. Eu, dacă era un șir de mașini, stăteam la coadă. El se ducea pe linia de tramvai și depășea coloana. Îi ziceam să stea mai încet, că ne ia Poliția. „Stai liniștit, știu eu” îmi zicea. Nu știam să conduc în București. „Dacă vrei să ajungi la antrenament fără să întârzii, așa trebuie să faci, ca să ajungi la Urziceni”. Se băga, claxona, mare nebunie (n.r. – râde).
Așa nebun de la vârsta aceea într-un vestiar plin cu jucători experimentați?
Da. Nu l-am cunoscut niciodată relaxat. Singurul moment de relaxare pentru el era când mergea la pescuit. Se trezea la 3 dimineața și se ducea. Mă chema și pe mine. „Hai să mergem, ne trezim la 3 dimineața, mergem acolo. Am cărțile, stăm, citim”. Nu era de mine (n.r. – râde). Am stat mult împreună.
Ai vreo poveste amuzantă cu el?
Mereu făcea glume cu „ăsta”, cu „ăla”, punea porecle. De exemplu, mie-mi zicea Albă-ca-Zăpada. Era foarte haios, nu ai ce să-i zici. Mai erau Ricardo (n.r. – Vilana), Brandan, Frunză, Bordeanu. Era un grup cu oameni mai serioși și unul cu unii mai glumeți, dar fiecare se exprima cum simțea.
Ți-aduci aminte vreo fază care să-l fi enervat pe Dan Petrescu?
Doar după ce pierdeam un meci. Nu prea existau glume exagerate. Toată lumea se respecta, de la antrenori la jucători și invers. N-am văzut lipsă de respect nici la Dan Petrescu, nici la Bucșaru, nici la MM Stoica. În schimb, dacă pierdeam, în săptămâna respectivă erai în priză încontinuu. Începea: „Nu am fundaș central. Cu cine să joc? Fernandes? Nu poate. Crezi că poți să-l ții pe Wesley, de la Vaslui, care dă gol de unde vrea. Pe Sânmărtean puteți să-l opriți?”. Îți inducea această „ură” în cap. „Bine, hai că îți dovedesc”. Așa ne-a ținut tot anul, ne „lucra” mental. Hai să-ți povestesc un episod cu Apostol.
Sigur.
Apostol (n.r. – Iulian) era ok în afara jocului, dar la antrenamente sau la meciuri era tot timpul pe tine. „Hai, ce faci? Trage de tine”. Mi-aduc aminte că era un antrenament înainte de Champions League. Ne-am ciondănit noi, a venit Dan Petrescu, ne-a despărțit și ne-a trimis la alergare. După ne-am dus la vestiar, am vorbit între noi și am rezolvat problema. A doua zi, la anternament, Dan Petrescu vine la noi, ne aduce mănuși de box, ne dă fiecăruia o pereche, face un cerc și ne zice să rezolvăm problema. „Dacă voi credeți că e bine să stați aici, să vă loviți între voi, nu avem ce face. Dușmanii noștri sunt afară, ne așteaptă. Trebuie să fim frați aici. Nu poți tu, te ajută coechipierul și invers”. Mai am una.
Te ascult.
Eram la Vila Nova, în Spania, în cantonament. Dimineața, la 6, trebuia să fim în fața hotelului pentru plimbarea de la plajă. Doi dintre noi nu s-au trezit și au întârziat 10-15 minute. Am făcut plimbarea. După, Dan Petrescu: „Voi doi, pentru că v-a fost greu să vă treziți, mâine mergem toți pe același traseu ca astăzi, dar cu o oră mai devreme”. Dacă tu greșești, plătim toți. Ne uitam toți la ei. Dacă la 6 era rău, la 5 era și mai greu. Ce facem? Nu mai dormim? A doua zi i-am trezit. E greu pentru toți, ca echipă. Asta trebuie să faci, să unești grupul. Asta am avut noi la Unirea Urziceni.
Mai ții legătura cu vreunul dintre foștii coechipieri?
Da, de obicei pe Facebook. Uite, cu Dănălache am mai vorbit acum ceva timp. Când vin în România, mai dau un mesaj să văd dacă e cineva prin București. M-am întâlnit acum câțiva ani cu Epaminonda Nicu. Ultima oară am fost acum câteva luni, dar am stat doar câteva zile și m-am întors. Vin în septembrie iar, am o nuntă. Nunți, botezuri, nu există pe nicăieri în lume ca aici (n.r. – râde). Cu Dan Petrescu n-am mai vorbit de mult timp.
Acum vreau să te întreb de fotbalul românesc. Tu lucrezi cu copii și juniori în sistemul din Anglia. La noi, mulți jucători fac impresie în țară și pleacă de tineri afară, dar după un timp scurt, se întorc. De ce?
Nu înțeleg acest blocaj. Cred că e mental. Fizic, arată bine. Jucătorii români au calități. Îi trimiți într-un alt campionat, Turcia sau unde vrei, se întorc. Ce s-a întâmplat cu ei? În loc să se dezvolte, regresează. Nu mi se pare normal. Ai contract de 3-4 ani și după primul an, vor să se întoarcă. Uite, Marica a ieșit, a jucat ani buni în Germania. Sunt unii care au putut, dar de ce sunt din ce în ce mai puțini?
Poate nu mai e foamea dinainte.
Cred. Poate e și acest motiv. Înainte știai că e șansa ta. Nu profiți, te întorci. S-au schimbat vremurile. E păcat, dar asta e imaginea jucătorului român. Vine, e bun, e tehnic, dar când e de greu, se întoarce acasă. Pe mine mă doare puțin, pentru că știu ce calitate au jucătorii și oamenii pe care i-am cunoscut. De ce nu o fac, însă? Dacă cineva te-a văzut pe tine, jucător român, și te-a transferat, înseamnă că a văzut calitate în tine, nu? Du-te și arată că poți. De obicei e cineva care a văzut un belgian, un francez, un olandez și toți pot. Tu de ce nu poți? După începem și zicem „Așa e în România”. Nu poți să fii și tu ăla care crede că este ceva normal și că poți să reușești? Asta e mentalitatea. „Așa suntem noi, atât putem!”. Nu? Asta este, mergem mai departe.
Mergem mai departe, dar nu foarte departe, ci la echipele de club. Pe final, CFR Cluj, campioana ultimelor 5 ediții. Sunt favoriți și în noul sezon?
Hai să vedem. S-a dus Balint la Craiova, sper să-i meargă bine, îi țin pumnii. Mi-ar plăcea să fie un campionat dus până la ultima etapă, cu echipe precum Petrolul, Rapid, Steaua (n.r. – FCSB) care să lupte la titlu. CFR are avantaj, pentru că au luat campionatul în ultimii ani, nu cred că vor pleca mulți jucători, dar depinde și de celelalte echipe. Echipa campioană, însă, are avantaj și cred că au prima șansă.
În Europa ce facem? CFR Cluj pleacă din turul 1 Champions League, iar FCSB, Craiova și Sepsi se duc în preliminariile Conference League.
Eu cred că UEFA Conference League este un obiectiv realist. E greu să pregătești sezonul când ai meciuri europene și etape de campionat. Dacă nu o faci cum trebuie, după pui în pericol tot sezonul. Dacă nu intri în grupe, tot sezonul e debusolat. Mi-ar plăcea să rămână toate și să se ridice nivelul.