Ați început fotbalul la FC Argeș și ați fost coleg cu Gicu Dobrin, cât a contat acest detaliu prețios în carieră?
Sunt crescut în spiritul campionei FC Argeș, de marele Ianovschi și de profesorul Halagian. După antrenamente, regretatul Dobrin mă ruga să mai rămân, să îmi tragă la poartă, iar după ce terminam, mă ducea cu mașina acasă. A contat enorm! Pentru mine era ca un Dumnezeu, avea o pedanță, era un om de un caracter deosebit. La 15 ani, profesorul Florin Halagian, care era antrenor la prima echipă, a făcut un meci de verificare, la care m-a selecționat și pe mine. A împărțit lotul în două și eu am nimerit să joc împotriva lui nea Gicu Dobrin. Țin minte că era o zăpadă mare pe teren și, îți dai seama, la 15 ani să joci împotriva lui Gicu Dobrin… era ceva fantastic! Am apărat foarte bine și toți m-au felicitat. După meci, profesorul Halagian m-a chemat, mi-a zis să mă duc să cer echipament, că a doua zi plec cu echipa, la Herculane, în pregătire. Apoi m-au luat în Grecia. Eram la Patras și am jucat cu o echipă de liga a treia și domnul Halagian m-a băgat pe mine titular, în locul lui Speriatu. Mi-a dat unu un gol direct în vinclu, iar eu m-am pus în genunchi și am început să plâng. Au venit toți jucătorii și mi-au spus să stau cuminte, că a fost gol imparabil. M-au întrebat de ce plâng? Le-am spus că mi-e teamă că o să mă bată domnul profesor Halagian.
„Armeanu’” era destul de vulcanic, ați scăpat fără să vă „curenteze”?
Nu. Mi-am luat-o, însă a fost în ajutorul meu. Pe la 17-18 ani, a vrut să mă ia Dinamo. A venit cineva de la Miliție sau Securitate, un colonel cum era atunci, direct în cantonament la Herculane. M-a chemat la subsolul hotelului și mi-a spus că dacă nu vreau să am probleme, să semnez cu Dinamo. În 10 minute, nu știu de unde a aflat, a coborât profesorul Halagian și mi-a dat o palmă. „Ce faci aici, tu semnezi fără să-mi spui mie?” Eu eram încă elev și Dinamo nu putea să mă ia cu arcanul stagiului militar. Și așa m-a debutat profesorul Halagian în Divizia A, să nu poată să mă ia nici Steaua, nici Dinamo.
Până la urmă ați ajuns la Steaua.
În 1981 am plecat la Steaua, a venit după mine, la Pitești, generalul Gorgoneț. La Steaua l-am întâlnit pe Vasile Iordache, un portar fantastic, cu o extraordinară tehnică, era stângaci, controla balonul perfect, avea viteză de reacție, făcea plonjoane în aer de doi, trei metri. De la Vasile Iordache am învățat foarte multe, stăteam cu el în cameră. La Steaua, coleg îmi era Vasile Iordache, iar antrenor de portari era nea Țopică Voinescu, îți dai seama de unde am putut să învăț: Dobrin, Iordache, Voinescu…
Apoi ați prins schimbul de generații de la Steaua și ați fost cedat de la Scornicești.
Așa e, Steaua m-a dat la schimb cu Pițurcă, la FC Olt Scornicești, eu, Barbu și Minea. Și m-am reîntâlnit cu profesorul Halagian. Dânsul, în 1984, a plecat la Steaua, forma deja echipa de la Steaua. Din ce am înțeles, Boloni a ajuns la Steaua la insistențele domnului Halagian, îl plăcea foarte mult și a vrut să-l aducă, înainte, la FC Argeș.
Care era statutul fotbalistului la Scornicești, echipa din orașul în care s-a născut Nicolae Ceaușescu?
Trebuie să recunoaștem că beneficiam de unele facilități pe care un român de rând, chiar și fotbalist, nu prea le avea. Nu ne lipsea nimic, aveam tot ce nu se găsea în perioada aia. Presiunea venea din partea surorii lui Ceușescu, care era ministrul educației pe județ… ceva de genul ăsta. Când anunțau că trece tovarășa prin fața blocului nostru, intrăm în apartamente, să nu ne vadă, nu prea era cu fotbalul și o cam deranjam. În rest, o singură dată, după un meci în Giulești, în care ne-a bătut Rapid cu 4-0, am auzit că Ceaușescu ar fi spus să avem grijă cu echipa asta, că nu e normal să luăm patru.
De la Scornicești ați trecut la Victoria, o altă echipă alintată în anii comunismului…
Da, Victoria m-a luat fără să știu. În 1985 am plecat de la Scornicești. Am făcut pregătire cu Buzăul, perioadă în care am jucat un amical cu Dinamo. După meci, au venit la mine și mi-au spus că sunt jucătorul lui Dinamo, eu semnasem niște acte cu Buzăul, aveam și o lună de antrenamente cu ei, însă mi-au zis că sunt jucătorul lui Dinamo. Direct: „Mâine, la ora 9, să te prezinți la birou. M-a dus colonelul Petrea, care a fost și arbiru, m-a prezentat la generalul Diaconescu. Era și Marin Bărbulescu, care mi-a zis așa: Copile, tu ești băiatul meu, hai cu mine”.
Unde?
La sediul Poliției Capitalei. Mi-a dat grad, m-a făcut locotenent, eu la Steaua fusesem plutonier, mi-a făcut și unele facilități.
Care erau facilitățile unui fotbaist la echipa Miliției?
Îmi dădea banii pe haine. 10 000 de lei, așa erau trecuți, bani de haine. Eu cu Nicușor Vlad am fost primele transferuri de la Victoria, cu greu ne-am salvat de la retrogradare, în ultima etapă, cu un punct la Buzău. Antrenor era nea Nelu Nunweiller. Apoi a venit Nae Nicușor și au început să aducă jucători.
Care era diferența între Victoria și Scornicești? Cum era resimțită de tribună?
La Victoria eram mai huliți, mai huiduiți, toată lumea era contra noastră, când intram pe teren ne luau în primire. Am avut un meci la Petroșani, în 1988, am ieșit cu dubele, ne așteptau minerii să ne omoare. Autocarul ne-a luat de la jumătate defileului, după ce am stat o oră și jumătate închiși în vestiar. La Scornicești nu prea ne înjurau, mai ales că era o echipă fără pretenții, de mijlocul clasamentului.
De unde v-ați ales cu porecla de Pielelungă?
Generalul Nuță, șeful Miliției pe țară, ținea foarte mult la noi. Și, înaintea unui meci, mi-a zis așa: „Băi Pielelungă, tu ai cerut aprobare pentru mașină, dacă nu primești gol în meciul ăsta, îți dau aprobarea”. Am scos tot! Nuță nu prea se pricepea la fotbal, dar venea des la Săftica.
Victoria împărțea baza de la Săftica cu Dinamo, cum era această colaborare?
Nu prea ne loveam unii de alții, dar să știi că Dinamo, prin Mircea Lucescu, avea prioritate. Eram toți acolo, zi de zi în cantonamente.
Erați prieteni și pe teren?
Nu, dar Dinamo era echipa mai bună și, în plus, ne doream să demonstrăm, cum l-a luat Lucescu și pe Vaișcovici de la noi, așa și-ar fi dorit și alții, de ce să nu ia din curte și să se ducă în altă parte.
Dar cu Steaua?
Să fim serioși, la ce echipă avea Steuaua, nu puteam să emitem pretenții.
În cupele europene cum puteați să emiteți pretenții? Să vorbim despre acel parcurs din Cupa UEFA, din sezonul 1988-1989, în care Voictoria a disputat un sfert de finală cu Dinamo Dresda. Înainte ați eliminat-o pe Dinamo Minsk, o echipă puternică din URSS.
Da, în meciul tur, disputat la ei, chiar dacă am pierdut cu 2-1, am prins o seară fantastică. Îmi aduc aminte că era foarte frig, terenul bocnă, mi-am pus cuie de atletism. Am luat două goluri pe final, primul în minutele de prelungire ale reprizei, al doilea în minutul 89. 60 000 de oameni în tribună, cântau rușii ăia tot meciul, a fost unul dintre meciurile carierei mele. După partidă, doamna translator care ne însoțea a venit în vestiar și m-a chemat, mi-a spus că vrea cineva să vorbească cu mine: „Un fost mare portar vrea să te vadă!” Pe tunel, am văzut silueta unui om cu un picior amputat, un bărbat aflat în scaun cu rotile. Sincer, eu nu l-am recunoscut. Era marele Lev Iașin! Și doamna respectivă a început să-mi traducă: „Copile, sincere felicitări din partea mea, pe stadionul ăsta nu a apărat nimeni cum ai făcut-o tu”. Și, dintr-un buzănărel de la scaunul cu rotile, a scos o pereche de mănuși: „Astea sunt pentru tine, să le ai toată viața ta, ai apărat fenomenal”.
Ați păstrat mănușile?
Da, sunt averea mea. Le am puse într-un loc special și o să le las nepotului meu, Cezar, cel pe care-l pregătesc să ajungă un mare portar.
„Halagian mi-a spus că o să regret toată viața mea”
Trebuie să punctez, antrenor la Victoria era același Florin Halagian, profesorul care v-a promovat la FC Argeș, apoi ați lucrat la Scornicești, însă, când a format echipa de la Steaua, de ce nu v-a luat?
Nu mi-a pus nimeni această întrebare. Sincer, am avut un conflict cu dânsul, pe care nu pot să-l dezvălui… despre morți numai de bine.
Insist cu această curiozitate, ați fi putut face parte din generația Steaua 86?
Nu am vrut să merg de la Steaua la Scornicești, am semnat în ultima zi, iar dânsul era foarte orgolios. Dacă era refuzat, te ținea minte. Toată perioada de transfer a tras de mine, iar eu am semnat cu o zi înainte să înceapă campionatul. Mi-a zis că o să regret toată viața mea pentru că nu am semnat când a vrut dânsul. Știa că pleacă la Steaua.
Ce a însemnat, pentru dumneavoastră, acel „o să regreți toată viața ta”, credeți că ați fi fost la Sevilla în 1986?
Poate că da, poate că nu. Dar îți spun sigur, dacă semnam când a vrut dânsul, mă lua cu el, înapoi, la Steaua.
A venit Revoluția și Victoria s-a desfiinațat, cum a curs cariera după ce echipa Miliției a dispărut?
Legea spunea că trebuia să mă întorc la echipa de la care am venit. Eu trebuia să revin la Scorinicești, însă și FC Olt era desființată, așa că am ajuns la Steaua. Antrenor era Puiu Iordănescu, fostul meu coleg de echipă. Și a fost acea finală cu Dinamo, 6-4, iar atunci, în cantonament, înaintea meciului, Puiu a venit la mine: „Știu, tu trebuie să aperi, însă ai venit de la Victoria, jucăm contra lui Dinamo, să nu existe discuții”. Și nu m-a băgat. L-a folosit pe Gherasim.
V-ați simțit stigmatizat?
Nu știu, însă am plecat din țară, am mers la Bursaspor, în Turcia. Acolo m-am împrietenit cu Schumacher (n.r. Harald Schumacher, marele portar al Germaniei de Vest), el juca la Fenerbahce. Ne-am cunoscut la un meci direct, când am făcut 1-1. Nu prea se găsea echipament, iar el mi-a zis să vin la el, la Istanbul, și-mi dă ce vreau eu. Într-o pauză de campionat am rămas la el câteva zile, făcea reclamă la televizoare, era peste tot, toată ziua pe micile ecrane, pe stradă în panouri, un nume mare pentru fotbalul din Turcia. Și am rămas prieteni. Ne-am vizitat, a venit și el pe la mine.
Ați fost și în anturajul echipei naționale, credeți că CV-ul legat de Victoria a cântărit și, astfel, nu ați fost luat la Campionatul Mondial din 1990?
Nu, acolo a fost altă poveste, legată de soartă, să vezi!
Vă rog!
În 1988 eram la echipa națională. Am fost în lot când i-am bătut pe bulgari, când au dat gol Mateuț și Cămătaru, am prins și meciul cu Grecia, acasă. Și am disputat un joc amical cu Polonia, după care am ajuns acasă dimineață, pe la 3 sau 4, când am primit un telefon, că trebuie să mă prezint la club, la ora 8, aveam programat un amcial cu Scornicești, Victoria vs Scornicești. I-am spus profesorului Halagian că nu pot să mă prezint, sunt obosit, mai ales că am ajuns târziu acasă. A refuzat să mă lase să mă odihnesc, mi-a zis că merg cu echipa și o să joc o repriză. Am intrat și… soarta. În minutul 44, mai aveam un minut, am ieșit pe o centrare, iar un adversar a căzut pe genunchiul meu și l-a făcut cât un pepene. M-am prezentat la echipa națională, m-a chemat domnul Ienei, m-a convocat de două ori, însă a văzut că trag piciorul după mine și mi-a zis că nu poate să mă ia. Așa am pierdut turneul final din Italia.
Gigi Nițu s-a retras din cariera de portar de la Ceahlăul, în același timp era antrenorul cu portarii la lotul de tineret condus de Nae Manea. Într-un meci dintre Dinamo și Ceahlăul, „Danciu-gol” a livrat o triplă în ațele lui Nițu, iar „Pielelungă” s-a lăsat. „Am avut o nebunie a mea, dacă un jucător o să-mi dea trei goluri într-un meci, o să mă las. M-a capsat Dănciulescu. Și am pus mănușile la naftalină”.
Gigi Nițu a avut o relație specială cu Bogdan Lobonț. În perioada în care Lobby s-a reîntors în fotbalul românesc și a semnat cu Dinamo, hunedoreanul a intrat sub comanda lui „Pielelungă”. Cei doi au colaborat excelent, iar cariera lui Lobonț a fost revitalizată. „Eu l-am ajutat pe portarul Lobonț, Lobonț l-a ajutat pe antrenorul Nițu”, este caracterizarea făcută de Nițu perioadei în care a lucrat cu fostul goalkeeper al echpei naționale.