La 34 de ani împliniți pe 5 februarie, Eric Bicfalvi e aproape de statutul de legendă la FC Ural în prima ligă din Rusia. Nu, nu e o exagerare. Dincolo de afecțiunea suporterilor stau mărturie atât confesiunea lui, unul din cei mai sinceri și interesanți fotbaliști români în activitate, cât și fotografiile.
Eric din Carei a ajuns în fotbalul rus în vara lui 2016, a jucat pentru Tom Tomsk, iar din 2017 e la FC Ural din Ekaterinburg. Un oraș de aproape 2 milioane de locuitori, considerat a treia capitală a Rusiei din mai toate punctele de vedere.
Cum vede el tensiunea Ucraina-Rusia, pe care noi o trăim înfiorați sub asediu mediatic? Asta chiar e o provocare! Unde mai pui faptul că, anterior experienței ruse, Bicfalvi a jucat vreme de trei ani în Ucraina, pentru Volyn Luțk. Unde mai pui faptul că a fost pregătit la Steaua de Edi Iordănescu, actualul selecționer, la începuturile carierei lui de tehnician. Și că Eric jucat și în China, noua destinație a lui Stanciu.
Dar prin toate contextele ofertante din viața și cariera lui Eric străbate sentimentul adevărat că vorbești cu un om care are idei, principii și viziune. Și asta înseamnă uriaș de mult. Poate chiar totul.
Eric, întâi de toate, cum e pentru tine viața acum la FC Ural și ce planuri ai?
Mai am doi ani de contract și îmi propun, în primul rând, să fiu sănătos și să ajut echipa pe cât mai mult posibil. Am simțit mereu apreciere din partea clubului pentru mine și familia mea, apreciere și respect.
Cum merg lucrurile la echipă, ce obiective sunt pe termen mediu și lung?
În aceste zile ne pregătim pentru reluarea campionatului, suntem în cantonament.2 Trecem printr-o perioadă de schimbări masive la nivel de lot, au plecat 10 jucători și au venit alții. Mulți jucători tineri, dornici de afirmare, dar fără experiență. Evident, e nevoie de timp pentru a închega un grup bun, pentru a crea automatismele în joc. Noi ne dorim să ne clasăm cât mai sus la final, dar e greu, acum suferim. Spre exemplu, clubul l-a vândut acum pe Arsen Adamov, 22 de ani, la Zenit cu 5 milioane de euro. E un lucru bun, pe de-o parte, dar e dificil să emitem pretenții mai mari în clasament.
Cum reușești în Rusia: aleargă peste 12 km aproape meci de meci!
Joci din 2016 în Rusia, campionat perceput ca fiind unul dur, fizic. S-au tot perindat români prin campionat, foarte puțini care să reziste. Ultimul caz, Gabi Iancu, revenit în Liga 1 de la Akhmat. Care ar fi secretul sau secretele? Și ce profil de campionat este, în realitate?
Pe bună dreptate, e fizic! Așa joacă mai toate echipele din jumătatea de jos a clasamentului. Fizic și bătăios! La nivel de statistici și parametri, toți ochii se uită cel mai des la dueluri, la procentajul de câștig al duelurilor! Dincolo de asta, ai nevoie de o capacitate de efort uriașă ca să reușești. Eu joc vârf sau număr 10. Ei bine, din poziția asta, în 8 din 10 meciuri alerg între 12 și 13 kilometri. Iar în celelalte două, peste 11,5 km! Ceea ce este foarte mult pentru postul meu, dar aici așa se cere. În plus, ca să reușești, trebuie să înveți cât de cât limba rusă. Sincer, cred că Gabi Iancu era prea tehnic pentru Rusia (râde).
Ce lucruri din fotbalul rus te-au impresionat în acești ani și le-ai vedea puse în practică? Măcar pentru copiii din Carei, spuneai cândva că vrei să te implici în asta…
La nivel de metode, Rusia nu diferă așa de mult față de ce se lucrează în alte țări. Ceea ce e diferit și mi-ar plăcea foarte mult să fie implementat și la noi este sistemul cu echipe secunde ale cluburilor. Nu poți obține licența pentru campionat fără echipa a doua și fără academie. Iar echipa secundă joacă înaintea primei echipe, cu o zi înainte. Ai acolo jucători tineri, de perspectivă, plus pe cei maturi care nu prind echipa principală. Și așa atingi două obiective: se și formează tinerii, care cresc prin meciuri alături de jucători experimentați, dar oferi și meciuri pentru jucătorii de rezervă. Mai departe, la nivel comparativ, nici nu are rost să intrăm în ce face guvernul rus pentru fotbal și sport față de ce oferim noi… E diferență mare…
Sunteți foarte puțini stranieri la Ural comparativ cu media europeană. Pentru că ești om de bază și cu vechime, în acești ani ți-a fost cerută opinia cu privire la alți jucători?
Să știi că și eu mă mir câteodată: sunt de atâta timp aici și nu au mai dus încă un român! Am fost întrebat, dar în legătură cu foarte puțini jucători, îi pot număra pe degetele de la o mână. Știu că foarte mult l-au vrut pe Gicu Grozav, dar nu s-a materializat. Însă mă bucur că îi merge bine în Ungaria acum.
Ai jucat câteva luni în China, perioadă care a coincis cu absența de la națională. Spuneai că e un mare regret. Acum, Stanciu a ajuns în China… Din experiența personală, care ar fi abordarea pentru ca astfel de mutări să devină de succes? Ce lecții ai învățat? Și cum crezi că ei ar putea rămâne în circuitul naționalei?
Deși adaptarea nu e deloc ușoară în China, unde absolut totul e diferit!, cred totuși că naționala ar trebui să-l urmărească atent, în continuare, pe Nicu. Campionatul nu e atât de slab, nu e ușor deloc să joci acolo, indiferent ce s-ar zice. Sunt și stranieri de clasă mondială! Imaginează-ți că am avea noi, în Liga 1, acei stranieri. Dacă ar fi așa, am zice că trebuie să avem 5 echipe în Liga Campionilor și în Europa League! Și că Liga 1 e în top 5 campionate ale Europei (râde) Revenind la Nicu, important pentru el e să aibă liniște și familia lângă el. Să fie împăcat cu alegerea lui. Și să sune clopoțelul că au intrat banii pe data de salariu (râde).
Ai debutat în 2014 la națională, ai luat pulsul mai multor generații tricolori. Cum ai perceput această generație U21 de la EURO 2019 asupra căreia s-au așezat atât de multe așteptări, cu presiunea inerentă?
Sunt băieți plini de talent, iar ce-a fost la EURO U21 va rămâne clar un parcurs fantastic. Ei acum abia se maturizează. Îi simt că vor rezultate și să joace la nivel înalt, dar de la următoarele meciuri și campanii de calificare vor căpăta și experiența. Nu e drept să existe atâta presiune pe ei, dar toți ne dorim calificări și răbdare nu prea există, așa că nu au ce face, trebuie să se obișnuiască și cu presiunea!
Cum ai primit vestea numirii lui Edward Iordănescu în postura de selecționer? Știu că ați lucrat puțin împreună, la Steaua.
Chiar că mi s-a părut o telenovelă până am ajuns să avem selecționer! Am colaborat puțin, e adevărat, dar țin minte foarte bine faptul că metodele lui de atrenament erau moderne și că propunea un stil ofensiv. Îi doresc succes și liniște!
Simți aceeași bucurie de a reprezenta România și crezi că poți să contribui la încă o campanie de calificare a naționalei?
Gabi, bucurie e puțin spus ce am simțit eu când jucat, de fiecare dată, pentru România! Am fost mai mereu întrebat ce goluri am mai aproape de suflet. Și am spus mereu că golul marcat pentru România și cel pentru Steaua, prima mea reușită în Liga 1. Să știi că am marcat multe goluri frumoase în carieră până acum, dar cel cu Irlanda de Nord rămâne mereu special! Dacă mă va convoca Edward Iordănescu, sunt acolo în secunda doi, cu inima deschisă!
Ai jucat sezoane bune și la Luțk, în Ucraina. Tocmai de aceea ai argumentele pentru o perspectivă specială. Cum vezi situația tensionată dintre Rusia și Ucraina?
Am trăit trei ani în Ucraina, din 2015 până în 2015. Acum, în Rusia. Îți spun clar părerea mea: toată tensiunea asta e amplificată de SUA și de țările vest-europene! Înainte se discuta numai despre pandemie, acum o dau în război… Păi, în Rusia se vorbește foarte puțin pe subiectul acesta.
Dar cum se percepeau lucrurile din Ucraina și cum se simt la nivel general, de atmosferă, trăind la Yekaterinburg?
Rușii au avut și au mereu o viziune pozitivă asupra Ucrainei. Atât ca țară, cât și vizavi de ucraineni, de oameni. Eu simt mereu cum vorbesc despre ei ca și cum ar vorbi despre sine. Deci nicio urmă de răutate! Când văd la tv un fotbalist ucrainean în vreun meci, rușii mereu îl susțin! Mai mult, în orice sport ei susțin și Ucraina. Îți mărturisesc ce am văzut și ce simt eu! La noi, în Yekaterinburg, nu se vorbește deloc de așa ceva, de subiectul acesta Ucraina-Rusia. Noi ne vedem de viață. Nu țin de noi astea cu războiul economic și cu geopolitica…
Cu ce titlu de film sau de carte ai putea rezuma viața în Rusia din ultimii 5 ani?
“Călătorie spre centrul pământului”. Jules Verne.
Dar viața în Ucraina, din cei trei ani petrecuți acolo?
Din punct de vedere fotbalistic erau echipe de top, aveau 5 reprezentante în cupele europene, jucători de clasă, iar acum nivelul a scăzut mult. Dar totul s-a terminat. Măi, în Ucraina a fost totul ok până în 2014. De ce? Pentru că apoi a venit cearta cu Rusia! Și “beneficiile” occidentale. Adică, aveți liber spre Europa! (râde). Liber spre Europa, dar plătiți acum de trei ori mai mult pentru mâncare, pentru curent și gaze! Nivelul de trai s-a dat peste cap. Înainte, majoritatea produselor de pe piață erau autohtone. Acum, din Occident.
Te vom vedea peste câțiva ani în postura de antrenor?
Vreau să mai joc totuși câțiva ani, cât îmi permite sănătatea și am încă entuziasmul. Apoi, da, aș vrea să rămân în fotbal și probabil mă voi pregăti să antrenez.
Ce fel de fotbal va juca o echipă antrenată de tine?
Îmi place mult stilul ofensiv, fotbalul direct, cu recuperarea balonului în terenul advers. Cu toate riscurile! Asta îmi place și asta voi încerca să implementez ca antrenor. Am tot auzit mitul că depinde mult de ce jucători ai la dispoziție. Ei, eu nu cred această treabă! Joci ceea ce implementezi și joci ceea ce soliciți de la jucători! Până la urmă, asupra jocului se reflectă ce antrenezi, nu ce vorbești.
Ce lucruri ai vrea să le elimini din fotbalul actualul astfel încât el să fie cum era cândva sau mai bun decât a fost vreodată?
Înainte nu-mi plăcea arbitrajul VAR, recunosc (râde). Acum, încet-încet, îl văd diferit. Deși mi-a anulat câteva goluri! Până la urmă, aș lăsa așa totul, n-aș schimba nimic.
Povestește-mi, te rog, un episod în care ai simțit foarte puternic, din postura de tată, mândria că ai făcut bine alegând să fii fotbalist!
Nu voi uita vreodată primul meci când fiul meu a fost copil de mingi. Senzația aceea, de pe tunel, cu stadionul plin la refuz, în zi de meci tocmai când era ziua orașului! Au fost multe momente, multe… Uite, spre exemplu, momentul în care la magazinul echipei FC Ural, din mall, a văzut cum alți copii cumpărau tricoul echipei cu imaginea mea pe tricou… Sau când a văzut la muzeul orașului o poză imensă cu mine, înrămată! Pentru că am marcat primul gol pe noul stadion, fiind și prima victorie atunci!
Cum crezi că va ieși pasiunea pentru fotbal din toată această bătălie pe care o duce în fața copiilor de azi cu alte oportunități de a petrece timpul liber, cu industria de entertainment, cu lumea digitală?
În raport cu lumea digitală, exemplul cel mai bun l-am văzut cu ochii mei în Rusia. Am dus copiii la antrenament, erau cel puțin 150-200 de copii! Așadar, depinde de părinți. Nu e un lucru rău tehnologia, nici pe de parte, dar esențial e să trăiești în lumea fizică, reală, nu în cea virtuală. Aici, părinții îi limitează și o fac spre binele lor. Ca fotbalul să continue, e nevoie de facilități și sprijin. Nu doar de la stat, ci și din mediul privat. Ungaria este un exemplu clar pentru zona de investiții și suport în direcția asta. Trebuie să ne dăm seama că nu e vorba despre noi, ci despre ei, despre copii. Să ne întrebăm permanent: ce le oferim copiilor?
În final, dacă ar exista un dicționar al fotbalului universal, unde în dreptul fiecărui fotbalist poate să apară o singură propoziție, ce ți-ar plăcea să fie la Eric Bicfalvi?
Hmm… uite asta aș vrea: “Prin fotbal ai șansa să fii oricine și să faci orice în viața ta. Dar numai dacă pui pasiune!”