Salut, Marius! Ce mai faci? Ai evitat, în ultima perioadă, aparițiile în presă…
Așa am fost și când jucam fotbal, încercam să ies în evidență doar prin ceea ce faceam pe teren, apăream la interviuri doar când eram foarte solicitat. Nu-mi plăcea să vorbesc mult, mai ales de viața mea personală, de-asta am ajuns persoana care sunt acum, pentru că am jucat fotbal, nu pentru alte lucruri. În momentul de față sunt la Școala de Antrenori, încerc să merg pe linia fotbalului, să mă dezvolt, să învăț cât mai multe lucruri, însă rămâne și acest regret că nu pot să mai joc fotbal (oftează) și fac orice să revin pe teren.
Să înțeleg că nu ai renunțat? Ai 31 de ani și crezi că mai poți… Citez un pasaj dintr-un titlu dat de colegii din ProSport unui material în care erai surprins, de curând, la plajă: „Marius Alexe a lăsat în spate cariera de jucător”
Este normal titlul! Nu am mai jucat de ceva vreme și am evitat să vorbesc în ultimii doi ani. Cred că mi-a fost greu să accept momentul retragerii. Mintea vrea să mai joc, însă nu prea mai acceptă corpul, el mă condamnă să mă retrag. Nu știam ce să răspund, mai joc fotbal, mă retrag, am încercat să stau puțin departe de întrebarea asta.
Ți-a fost frică de întrebarea asta?
Mă enervează pentru că vine normal, însă eu nu pot să o accept deocamdată. Nu mă așteptam niciodată, dacă mă întrebai acum șapte sau opt ani ce o să fac, îți spuneam că voi fi cel mai bun și o să joc la cele mai bune echipe. Însă soarta nu a fost de partea mea.
Ce însemna sintagma „cele mai bune echipe” în viziunea unui jucător de 22 de ani, un mare pariu al fotbalului românesc?
Eram sigur că pot să ajung la echipe bune din Serie A. După ce am disputat câteva meciuri la Sassuolo, mi-am dat seama că nu sunt la cel mai bun nivel fizic, vorbesc de ritm, de ce se cerea în Serie A, însă toți îmi transmiteau: „Ai potențial!”. Uite că ghinionul accidentărilor m-a tras mult în jos.
Este vorba de acel pas la Sassuolo. Îmi aduc aminte că ai fost, dacă pot să spun așa, obsedat să pleci de la Dinamo
Da! E un exemplu pe care-l dau și copiilor, e important să joci în campionate importante. Dacă te duci direct în… (n.r.ezită), nu știu, în Golf, mai ales când ești tânăr, nu cred că e o experiență foarte importantă pentru un fotbalist. Când mergi într-un campionat slab și nu te impui, nu ai unde să pleci după, așa, dacă alegi un campionat puternic, chiar dacă nu ești cel mai bun, există alternative, vor fi oferte. Eu sunt bucuros că am jucat în Serie A, am făcut-o cu și împotriva unor fotbaliști foarte buni, pe cele mai importante stadioane. Asta mi-am dorit. Să știi că în momentul în care eram la Dinamo aveam și alte oferte.
De unde?
Din Rusia, Turcia. Promovase și Betis în Primera. Pentru mine, financiar, Betis și Sassuolo erau cele mai slabe oferte, însă am vrut să merg într-un campionat puternic și să văd la ce nivel pot să ajung.
De ce nu ai ales Betis? Ce a avut în plus Sassuolo?
A fost oferta mai directă. Și spaniolii tot împrumut au vrut să mă ia. Și, așa cum spui tu, am vrut neapărat să plec, era și sfârșitul perioadei de transferuri. Și am zis că cine vine primul… accept. Nu am vrut să mai risc. Italia a însemnat o creștere imensă pentru mine, când m-am întors în România, după ce m-am accidentat, în patru meciuri am dat cinci goluri. Era o diferență fizică. Când eram la Sassuolo, într-o formulă a rezervelor, am jucat un amical cu Chiajna și a fost o diferență enormă. Chiar mă întrebau toți, de unde creșterea asta așa de rapidă.
Mi-ai spus că ai avut colegi care au rămas mirați când te-au revăzut, le-a fost greu să te recunoască din punct de vedere fizic…
Da. Mă întrebau toți dacă în Serie A se mai practică chestiile astea, vitamine, alte treburi. Dar nu era așa, dezvoltarea mea a venit prin antrenamente. Eu am rămas șocat de mentalitatea lor, cât de bine mănâncă, cum se antrenează și cum se odihnesc, erau foarte profesioniști. Iar ritmul de antrenament! Aici e o diferență mult prea mare! Când spun partea fizică, nu mă refer că aveam mușchi, e vorba de ritmul de antrenament.
Până la urmă este vorba, cred eu, de mentalitate…
Totul pornește de la copii și juniori, cum ești crescut. Să-ți dau un exemplu.
Te rog!
Când am plecat la Sassuolo, eram în primii trei patru la Dinamo la testele fizice, veneam după două cantonamente, eram pregătit să intru la joc, am semnat cu ei și, atunci, s-au dat testele fizice. Ei erau la începutul pregătirii, după două luni de vacanță. Și am ieșit penultimul din echipă! Ultimul a fost Zaza. El era mai tehnic, nu-i plăceau munca și alergarea. De acolo a început evoluția mea, multe antrenamente separate, fizice și tehnice, la fiecare lună făceam teste, creșteam, tot creșteam. Și cred că asta s-a întors împotriva mea, dorința asta de a demonstra, de a recupera, am depășit puțin limita.
Crezi că a fost motivul acelei prime accidentări de la genenunchi care, practic, te-a dat atât de mult înapoi?
100%! Suprasolicitare. Trăgeam foarte mult. Dacă stau să mă gândesc că există un regret, poate că mi-am solicitat corpul și nu l-am lăsat să se odihnească din dorința de a ajunge la același nivel cu ei. Am realizat ce multe carențe aveam. Noi nu antrenăm ritmul de antrenament și vedem… uite că vedem în meciurile internaționale.
O să-ți citesc o declarație pe care tu ai oferit-o în trecut: „Dacă ți-a luat Bucureștiul mințile, înseamnă că nu ți-ai dorit prea mult să devii fotbalist”. Ce ai vrut să spui?
Da. Și acum cred că se întâmplă, văd asta la mulți jucători tineri care se pierd când ajung aici. Eu am avut un vis, să joc la Dinamo, în echipa mare, iar pentru asta am tras enorm, am muncit, m-am sacrificat. Acum, cei mai buni prieteni ai mei sunt unii care, când eram mic, mi-au fost idoli. Nu știu, copiii de astăzi poate nu muncesc așa de mult și se uită doar la televizor, analizează doar golurile, fazele pe care le fac fotbaliștii mari și nu realizează că în spatele acestor lucruri este o muncă enormă.
Spune-mi, te rog, cum este pentru un fotbalist ca, la un moment dat, să vorbească mai mult cu medicii decât cu antrenorii? Ai trăit această cumpănă, ai stat, uneori, mai mult prin spitale decât pe stadioane?
Uite și acum, medicii îmi spun că trebuie să mai încerc, să rămân pozitiv (n.r. își lasă privirea în pământ). Mintea mea e pozitivă, dar corpul… o să văd cum o să mai reacționeze, pentru că o să mai fac încă o operație. Dacă o să reușească, s-ar șterge din minte această perioadă de doi-trei ani în care am suferit. Mă leg de această posibilitate, această speranță a medicilor.
Câte intervenții au fost?
Nouă. Patru importante, restul au fost să mă curețe, anumite artroscopii care nu m-au ajutat, că și aici am anumite regrete. Am luat unele decizii care au contat, referitor la locul în care am făcut intervențiile chirurgicale și… m-au tras puțin în jos. Nici nu știu, sună și ciudat, ar însemna să dau vina pe cineva și nu vreau, nu am făcut-o atunci, ce rost mai are! Însă o să mă roadă toată viața. A trebuit să iau aceste decizii din dorința de a juca fotbal, de exemplu unde să mă duc să mă operez.
Și ce regreți, exact?
Că nu m-am dus mai repede să mă operez în Italia, am ales Turcia. Apoi și prin România, medicii îmi spuneau: „Gata! Ești bine, într-o lună poți să joci!”. Și eu, într-o lună, abia dacă puteam să merg. Erau regrete, am avut momente în care spuneam că renunț. Și nu mă vedeam să fac altceva. Era o luptă ciudată în mine.
Suferință și mulți bani cheltuiți. Ți-ai făcut vreo socoteală, cât te-au costat toate operațiile?
Între 130.000 și 150.000 de euro. Cred că asta e și frustrarea de multe ori. Cum cluburile nu au vrut să-mi plătească, am zis că merg eu, îmi achit eu, mă duc unde e mai bine. Și parcă, dacă dau timpul înapoi, nu îmi vine să cred. Fiecare intervenție costa 30.000 de euro, bilete de avion, recuperare, cazări. Totul din banii mei. Și da, nu au dat rezultate. Asta a fost soarta mea. Am mers și la biserică, sunt credincios și mă gândesc că ăsta e drumul meu, a trebuit să mă chinui, și-i mulțumesc lui Dumnezeu că pot să merg, că am familia aproape. Sunt și lucruri mai importante, ăsta e un moment al vieții.
La un moment dat, înainte ca tu să ajungi la Sassuolo, Gigi Becali a vrut să te transfere la Steaua, așa cum se numea atunci actuala FCSB. Tot el a spus că nu poate să te aducă pentru că ești câine turbat, fanatic, un nebun care nu trădează. Ai vorbit cu el, ai știut de ofertă?
Nu m-a sunat, am aflat prin impresari și au venit în cantonament, la un meci amical, Laurențiu Reghecampf și Mihai Stoica. Din câte știu, au vrut să-l ia și pe Nica. Clubul ne-ar fi lăsat, era suma de transfer, însă eu nu puteam să merg acolo, am crescut cu mentalitatea asta, am jucat împotriva lor de mic, cum să le îmbrac tricoul? Poate nici mama nu m-a înțeles, nu m-a crezut așa fanatic. Era o ură, o ură fotbalistică. Apoi suporterii, oamenii mă iubeau, eram o familie. Să știi că multă lume mă apreciază și pentru că, atunci, nu am mers la Steaua, nu am trădat. Cum puteam să mă duc acolo? Eu n-am ajuns, niciodată până atunci, în cartierul Ghencea, mergeam la meci și atât.
Nu s-a diluat, în prezent, acest dinamovism fanatic?
Nu cred. Pentru jucători precum Alexe, Marius Niculae, Pulhac și toți care am crescut acolo, niciodată.
Te-a dezamăgit Dinamo?
E mult spus, pentru că, în decursul timpului, s-au schimbat multe persoane acolo. Eu am crescut cu Cristi Borcea, cu domnii Nicolae Badea, Săvulescu, Walter și domnul Turcu, Dumnezeu să-i ierte pe ultimii doi! Bineînțeles, am avut o relație bună și cu domnul Negoiță, însă nu m-am mai simțit așa bine, pentru că veneau foarte mulți oameni în conducere care nu prea ne apreciau. Spuneau, poate, că mai bine aduc un străin și joacă el. Timpul a demonstrat că Dinamo așa, cum spui tu, s-a diluat, au fost mulți jucători care s-au întors și pe care nu i-au respectat. Inclusiv Gabi Torje, care s-a întors, a jucat foarte bine și nu a mai fost respectat. Eu, când am revenit a doua oară, nu m-am mai simțit la fel de bine. Și de-asta mi-am dorit să plec.
Ai simțit că nu ești dorit?
Da. Se schimbaseră foarte multe persoane din conducere. Veneau așa ziși manageri, stăteau două trei luni și luau ei decizii. Nu erau dinamoviști, nu știau ce înseamnă Dinamo, însă luau decizii.
O să te întreb de Dinamo de astăzi, cât de dificilă este situația?
Eu am o relație foarte bună cu Dario Bonetti și cred în el. Este un bun motivator, am avut momente bune și au fost decizii pe care le-a luat dânsul și din care am învățat foarte multe. Și cum o să mă apuc și eu să antrenez, știu ce înseamnă să înțelegi un jucător care trece prin momente grele, Dario Bonetti face același lucru cu acești copii, vorbește cu ei și asta e foarte important. Este genul de antrenor care, după ce se termină antrenamentul, mai stă două trei ore și lucrează separat. Eu, atunci, am avut o perioadă în care, în primele cinci etape, nu dădusem gol. A venit și mi-a spus că o să mă lase în afara lotului. Eram un copil și nu am acceptat. Mi-a explicat, m-a chemat să lucrăm separat, mi-a arătat ce înseamnă finalizare și m-a văzut vârf. Dario Bonetti și domnul Andone au crezut că eu, care jucam în bandă, pot fi atacant. Două meciuri nu am fost în lot și am făcut multe antrenamente. După această perioadă, am marcat 18 goluri. De-asta am încredere, însă sunt foarte mulți copii și, cu insolvența asta, cu tot ce s-a întâmplat în ultimii ani, cred că este imposibil să-și revină.
Și voi, în generația voastră, erați mulți copii…
Da, însă jucam lângă niște fotbaliști cu foarte multă experiență. Asta ne-a ajutat. Am avut norocul să mă aflu într-un moment bun la Dinamo. Uite, rămân uimit că, în ciuda faptului că nu am mai jucat de doi ani, oamenii mă opresc pe stradă, mă apreciază, înseamnă că am făcut ceva bun. Dinamo era ceva, oriunde mergeai, erai respectat, acum, ca dinamovist, lumea te ia în râs.
Te doare?
E o dezamăgire. Dacă stau să mă gândesc, din 2012 se vedea că o să ajungă în momentul ăsta. Eu am simțit. Nu se mai făceau transferuri, nu erau oameni implicați cu sufletul, erau unii care veneau în trecere, spuenau că sunt manageri și fac transferuri, dar nu se implicau din suflet.
Poate o faceau pentru comisioane?
Nu bag mâna în foc. Nu mă pricep. Însă se vedea că nu căutau cei mai buni fotbaliști, pentru că erau și în țară jucători buni și mentalitatea era de genul: „hai să aducem, să vedem dacă pot”. Nu merge așa la Dinamo!
Mi-ai spus că, în momentele grele, ai fost nevoit să alegi singur. Te-ai simțit al nimănui, fără ajutorul clubului?
Da, la un momenta dat, am rămas al nimănui. La Sassuolo am mers împrumut. Poate, dacă eram al lor, altfel ar fi fost destinul meu. Făceam recuperarea acolo, revenirea era la ei, poate mă împrumutau. Așa m-am întors la Dinamo. Pentru orice fotbalist e un risc să mergi împrumut. Apoi decăderea financiară, pentru că atunci am plecat, s-au luat bani pe mine și când m-am întors, cei de la Dinamo mi-au oferit cel mai mic contract din echipă. De-asta am fost dezamăgit. În urmă cu cinci luni clubul a luat câteva sute de mii de euro pe mine pentru un împrumut, acum îmi oferă cel mai mic contract.
Cât de important este impresarul pentru un fotbalist?
Foarte important. Pe mine m-a ajutat de la 15 ani. Mi-a dat și bani, mi-a dat și sfaturi. Domnul Giovani, îmi aduc aminte de un moment, în baza relațiilor sale cu domnul Buduru, m-a dus la Astra, împrumut de la Dinamo. Am jucat bine, am dat și două goluri, iar domnul Nicolae a vrut să mă cumpere, însă s-a opus Cristi Borcea. M-am întors repede la Dinamo și, într-o echipă cu Niculescu, Dănciulescu, mi-am făcut și eu loc. Și când te gândești că mi-ar fi surâs să mă ia Astra, eram un copil și mi-era teamă că nu o să joc la Dinamo. A fost un moment care m-a ambiționat. Însă cred 100% că, inclusiv și acolo, am fost împins de nea Giovani, împins și pentru că știa că am potențial. Am auzit multe povești de-ale jucătorilor care au fost dezamăgiți de impresari, chiar și prin străinătate, însă nu, la mine a fost altfel.
Ai curajul să spui că Giovani Becali te-a împins, însă te întreb dacă acționarii te-au ținut în brațe? Existau discuțiile astea în vestiarul lui Dinamo
Față de alții, nu! Poate unii antrenori o mai făceau, vedeau potențial în mine.
Care alții?
Da, așa e cum spui tu, uneori te mai deranjau chestiile asta, se mai făceau și glume în vestiar. Uite, mai ales când a venit N Doye, a mai fost și conflictul de la Cluj. Chiar și Adrian Cristea, însă el a fost și un jucător foarte bun, avea calități. Se știa, se mai aflau și de unele bonusuri speciale, Cristea Borcea avea afinitatea asta cu Adrian Cristea. Eram pe același post cu el și, la început, nu credeam că o să joc. Era mai introvertit, însă avea calități uluitoare, nu mă comparam, eu nu aveam nicio calitate, doar că mie mi-a plăcut mai mult munca (n.r. zâmbește).
În prezent, mulți tineri pleacă în străinătate de la vârste fragede. Tu, la 15 ani, ai avut o ofertă de la Rangers…
Da, am și fost acolo. Eu și Filip (n.r Lucian Filip, fost la FCSB, actualmente la Academica Clinceni). Eram la juniori, la Under 17 și am jucat cu scoțienii, i-am distrus. Ne-au chemat la antrenament, au făcut ofertă foarte bună pentru momentul ăla.
250.000 de euro, așa a vehiculat, atunci, presa!
Nu știu ce să spun… dacă a fost bine că nu am mers? La acel moment și Dinamo era o echipă importantă în Europa, nu era o diferență așa de mare între Dinamo și Rangers, acum e altceva. Mă mai gândesc uneori și, când realizez că la 20 de ani deja marcam multe goluri în prima ligă, nu am așa multe regrete.
Hai să mergem spre viitor. Faci școala de antrenori și o să devin puțin cârcotaș. Există, în momentul de față, o discuție aprinsă în Liga 1, cu tehnicienii care nu au licență și stau pe bancă. Cum e problema asta pentru cineva care a ales drumul corect?
Nu e ușor, mai ales pentru mine, care trebuia să fac școala într-un moment în care aveam nevoie să mă motivez. Jucătorul Marius Alexe rămânea într-o parte și trebuia să aibă puterea să se gândească că o să devină antrenor. E o etapă importantă, antrenamente știm toți să facem, am fost jucători, însă e vorba de alte lucruri. Înveți să comunici, să te exprimi. Pentru mine e important, o s-o duc până la capăt, chiar dacă e deranjant, durează mult prea mult. Cred că ăsta este și motivul pentru care există aceste situații despre care vorbești tu în Liga 1. Sunt unii care antrenează de doi trei ani și nu au ajuns să termine școala de antrenori. Cu tot cu Licența Pro, cred că se prelungește în cinci ani.
Drumul tău dintre aceste două perioade ale vieții, fotbalist și antrenor, trece pe la Udinese. Cum, de ce, te rog povestește-mi!
Da! Împreună cu doi prieteni am reușit să luăm această franciză de la Udinese. Eu așa am crescut, într-o academie și îmi doresc să fac același lucru și pentru alții, să ajut copiii. O să fac multe lucruri, antrenor, coordonator, vreau să stau alături de copii de dimineață și până seara. O să avem și o echipă în liga a V-a. Începem treptat, nu am dat drumul oficial, vreau să învăț, să aflu cât mai multe lucruri, pentru că o să repet: noi, românii, avem probleme fizice și de mentalitate. O să lucrăm foarte mult cu cei de acolo, din Italia, cu metodologia lor, pentru că sunt curios să văd diferențele la copii și juniori. Și sunt! Cum ne hrănim, cum ne odihnim, când trebuie să facem lucrurile astea, cum trebuie să facem antrenamentele. Marele meu vis este să ajung antrenor principal în Liga 1, sunt sigur că o să reușesc.
De ce ți-e frică în lumea asta destul de tulbure în care, trebuie să o spun, de multe ori părinții par nocivi?
Nu cred că mi-e frică de ceva. Cu personalitatea mea, la cât fotbal am învățat, pot depăși orice situație. Există soluție și pentru părinți. Se numește comunicare. Încerc să mă dezvolt și pe partea asta, sunt pregătit, de-asta îmi doresc să merg în străinătate, am foarte mulți antrenori alături de care am lucrat și vreau să-i vizitez.
Cum ar fi?
Cu Dario Bonetti am avut deja discuții, am să merg la Di Francesco, a fost unul dintre cei mai buni antrenori pe care i-am avut, mi-a plăcut Igor Tudor, care a fost secundul lui Pirlo la Juventus. Și vreau să merg să învăț multe lucruri, cum îți spuneam, comunicare, exprimare, acestea sunt aspecte foarte importante.
Apropo de Udinese, ai și un prieten foarte bun care a trecut pe acolo, ai vorbit cu el?
(n.r. râde). Da, la Gabi Torje te referi. I-am spus și am făcut, deja, câteva glume pe seama asta. I-am transmis că, dacă el a fost acolo, acum au venit ei la noi. Era bucuros și are tricoul pregătit, treningul, orice. Își dorește să mai joace, e tânăr, are calități și mai poate oferi mult fotbalului.
Fostul tău coleg și prieten, Liviu Ganea, mi-a spus că și-a făcut o socoteală și a fost păcălit de cluburile la care a jucat, prin insolvențe și alte lucruri, cu aproximativ 500.000 de euro. Tu cum stai la acest capitol?
Am pierdut și eu câteva sute de mii în Turcia, peste jumătate de milion la Karabuk, după ce clubul intră în faliment. Am mai pierdut bani și la Dinamo, în perioada domnului Negoiță, pentru a fi lăsat să plec am renunțat la o sumă și, deși mi-au promis că o să-mi recuperez banii, nu i-am mai primit. Însă erau puțini, 30. 000 de euro.
Puțini? Cam cât o operație pot spune!
Pe lângă 500.000… Știi cum e, când joci, spui că lasă banii, că vin alții, însă mai târziu… altfel gândești. La Dinamo i-am pierdut din dragoste (n.r. râde). Din păcate, o spun din nou cu durere în suflet, cred că e imposibil ca Dinamo să își revină. Și m-a deranjat ceva, cum s-au putut da salariile alea, 30.000 de euro pe lună. De-asta nici nu m-am înscris în DDB, nu puteam să înțeleg cum să devin membru DDB, adică un acționar și să dăm salarii așa mari. A fost o exagerare, așa mari contracte și susținute de suporteri, nu e corect, e lipsă de respect. Și acum jucătorii ăia nu vor renunța, merg până la capăt cu procesele. Iar dacă ei nu renunță, e imposibil ca Dinamo să își mai revină. Asta zic, după domnul Negoiță, dacă ar fi preluat DDB-ul clubul, poate ar fi fost alt drum, s-ar fi înscris mult mai mulți membri, însă așa, din cauza asta, poate mulți nu s-au implicat.
Și pe vremea în care tu erai la echipă, acționarii ofereau salarii ridicol de mari și aruncau cu prime…
Da, dar era și performanță. Îmi aduc aminte de finala cupei, de la Brașov, cu Steaua. Atunci au fost cele mai mari prime. Erau mulți oameni de afaceri care iubeau Dinamo și promiteau prime. Niște sume! De la 10. 000, 15.000, bonusuri și pentru echipă și speciale, pentru jucători. Mai ales pentru mine și pentru Torje. Și acum mai glumeam, câți bani puteam să luăm! Prime, bonusuri și, din păcate, ne-am ales cu o mare dezamăgire.
Dacă te-ar chema Dinamo să joci în diviziile inferioare, avem exemplul Rapidului și gloriilor care s-au întors și au ridicat echipa din țărâna diviziilor inferioare, ai accepta?
Și într-un picior. Ăsta e cel mai mare regret al meu, că nu am câștigat și eu un titlu cu Dinamo, am văzut ce înseamnă un trofeu, am luat cupa și supercupa, însă nu și campionatul. Ți-am zis, la mine mintea spune că pot să mai joc, corpul nu prea mai vrea. Însă, când vine vorba de Dinamo, e o chestiune de suflet. Nu am cum să nu-i iubesc pe oamenii ăștia care, chiar și acum, după doi ani în care nu am mai jucat fotbal, mă opresc pe stradă, mă salută, vor sa facă o poză cu mine. Și vine mereu întrebarea! Ce faci, unde mai joci? Asta mă lovește cel mai rău! Prietenii mei o știu cel mai bine, în momentul în care cineva mă întreabă, nici măcar nu pot să mă mai uit urât, o fac ei pentru mine. E ca un cuțit. Mă lovește și, în același timp, mă ambiționează, de-asta am discuțiile cu doctorii și fac tot posibilul, până la ultima picătură, să încerc să mai joc. Chiar dacă știu la ce mă înham, la o recuperare grea, cruntă. Genunchii poartă urmele suferinței mele, iar eu nu port, niciodată, pantaloni scurți. Doar la plajă și atât.