Dacă ar fi să ne jucăm puțin cu replicile și să parafrazăm celebra serie ”BD”, pe Valeriu Răchită îl recomandă nu familia, ci palmaresul, ca să vorbească despre fotbalul românesc la orice oră și în orice situație. Are două titluri de campion cu Steaua, o cupă și o supercupă a României și, poate cel mai drag dintre trofee pentru el, o cupă cu Petrolul Ploiești. A și antrenat, a manageriat, iar acum îl regăsim în postura de consilier pe probleme de sport la primăria Ploiești.
Când mai are timp, Vivi Răchită nu refuză niciun dialog și are multe de spus. Multe amintiri, multe anectode și episoade demne chiar de filmele de comedie, dar și povești interesante, despre negocieri cu pistoalele pe masă care se purtau în birourile unor foști șefi ai Petrolului, care au circulat la nivel de folclor, însă n-au fost niciodată punctate sau certificate cu subiect și predicat. Fostul fundaș o face acum, într-un dialog savuros și spumos, precum un pahar de șampanie la vreme de sărbătoare.
Chiar așa ar fi fost, pentru ca eu mă ghidez după două principii: ordine și disciplină. Dar oricât de sus aș fi înaintat în grad, soția tot mi-ar fi fost șef. Politică nu fac, fac doar politica sportului, fiind consilier pe probleme de sport la Ploiești.
Asa cum știi, eu cu driblingul, mai rar. Cu marcajul pot spune ca am stat destul de bine. În politică nu merge chiar om la om, pentru că dacă fac asta și omul pe care îl marchez se duce la toaletă, eu ce fac?! Mă duc după el?
Nu, chiar nu m-aș vedea în Parlament, pentru că sunt pe principiul ca fiecare om ar trebui să activeze în domeniul pe care îl stabilește foarte bine: eu am licența Pro în fotbal. Referitor la ”parlamentările” de pe teren, recunosc că atunci când aveam dreptate, ajutat și de bagajul lexical, mai faceam niște ședințe cu arbitrii.
În anii ’90, era destul de greu de negociat cu cei care conduceau cluburile, din cauza reminescențelor comuniste. Nu era dialog, era doar un monolog pe care erai obligat să-l asculți.
Din păcate, am avut. Așa cum ai spus și tu, cu pistolul pe masă. Dar cum Liviu Luca era un om inteligent, am reușit să ajungem la un numitor comun.
Da, a fost o ședință care s-a ținut pe gazonul stadionului Ilie Oană, noi, jucătorii, fiind pe suprafața verde, conducatorii, pe pista de atletism, și unul dintre conducători ne-a prezentat o armă de vânătoare cu lunetă. Din fericire, totul a rămas la nivel figurativ.
Era tot în anii 90, la Petrolul, am reusit împreună cu ceilalți colegi să „facem” o convocare la echipa națională pentru un coleg. Bineînțeles că atunci când secretarul clubului l-a anunțat pe acel jucător că este chemat la lot și a venit cu acea hârtie, băiatul nostru a înnebunit de fericire, a facut cinste, și-a sunat familia și nu înțelegea de ce noi toti din vestiar râdeam…
Claudiu Răducanu, care printre altele era un sufletist, a fost băgat la mijloc, cum se spune, de unii colegi care i-au spus ca ei au primit apartamente într-un bloc-notes și dacă ar vrea și el. La care Claudiu a răspuns că bineînțeles că și-ar dori să locuiasca și el într-un apartament acolo. Dar n-a mai găsit ușa…
Cu siguranță se râdea mai mult pe vremuri, datorită și plăcerii cu care jucam fotbalul. Încrâncenarea din ziua de astăzi e poate și o consecință a scăderii valorice a fotbalului românesc. Ca să fac o glumă, atunci râdeam, acum e… de râs.
Parțial, m-am ținut de cuvânt, totuși atunci cand au apărut zvonurile cu plecarea lui de la echipa națională, l-am sunat și i-am spus că nu mai vorbesc cu el niciodată dacă pleacă, pentru că eu, impreună cu alți oameni de fotbal, suntem optimiști în privința viitorului echipei naționale cu Mirel Radoi la cârmă.