Ea, Ana. El, Pavel…
„Momentan, atât eu, cât și soțul meu suntem implicați în activitățile sportive, copiii am aflat că nu se fac pe Facebook, pe e-mail sau la telefon, așadar, când va fi momentul, nu îl vom plănui, dar îl așteptăm cu drag”.
La 36 de ani, Ana Maria Popescu a obținut prima medalie a României la Jocurile Olimpice de la Tokyo. A fost argint. Un argint muncit în mii de ore de antrenament. Un aur pierdut, au spus unii, într-o finală cu o chinezoaică puțin mai norocoasă. La milimetru. Și câtă suferință cântărește un milimetru! Nu atât de multă câtă fericire atârnă într-un argint. Ne-a spus-o Ana. Dar noi nu putem să o înțelegem.
Am 37 de ani, mă dor toate, credeți-mă pe cuvânt. Este cea mai muncită și cea mai chinuită medalie din toată cariera mea. Așa că nu-mi pasă de aurul care este la gâtul lui Sun acum.”
Ana și-a acceptat medalia cu zâmbetul pe buze. Însă nu și-a mai putut stăpâni supărarea. Una nevăzută, ascunsă, în ani de trudă, în spatele măștii. Neajunsurile pe care le-a strigat, lipsa condițiilor, pasivitatea miniștrilor. Totul, desfășurat în acel discurs – manifest stropit cu urale și oprobriu. Apoi au venit scuzele. Uneori fac diferența.
Roșu-galben și albastru. Și mii de găurele care ascund tot. Încruntarea ridurilor, cearcănele strânse într-o carieră, dansul colțurilor de gură. Și, cel mai important, ochii. Și tot masca îi protejează. De arma adversarului. De alți ochi care nu trebuie să vadă lacrimile. Se spune că ochii sunt fereastra sufletului. Iar Ana a tras, în Japonia, cu sufletul greu. Din păcate, pentru suflet nu s-a inventat nicio mască.
Aflată la mii de kilometri de casă, în sufletul Anei a existat o luptă cruntă. Neștiută, nespusă. Un turnir îngrozitor cu dorul. Și cât de tare înțeapă dorul! Ustură. Pentru că acasă o aștepta, încercat, poate cel mai important om din viața ei. Cel care, mereu, a fost lângă ea și, de fiecare dată, i-a înțeles și i-a acceptat trăirile: bucuria, supărarea, toanele. Poftele. Și ea era atât de departe. „O s-o aștept cu prăjitura ei preferată. Tiramisu”, spunea Pavel Popescu (34 ani), soțul Anei, pentru Știrile Pro TV, imediat după ce soția lui a cucerit medalia de argint. La rândul lui, Pavel a fost sportiv de performanță, a practicat polo la cel mai înalt nivel și cunoaște lecția sacrificiului. Poate cel mai bine.
Pentru Ana și Pavel, după ce ea s-a întors din Japonia, urmează o nouă tușă. A vieții. Cu un adversar perfid. Boala. Cei doi și-au pus măștile și, în confruntarea asta, se trage pe echipe. El și ea. Pavel se luptă, de câțiva ani, cu o boală gravă care l-a necăjit și în trecut și care, din păcate, a recidivat. Și totuși el, cu o dovadă supremă de dragoste, a fost ferm. „Pleci. Te întorci învingătoare și apoi… apoi eu.”
După discursul manifest al Anei Maria Popescu, când lămpile camerelor s-au închis, iar tiparul ziarelor s-a răcit, când râurile reacțiilor a secat, Pavel și Ana, de mână, și-au pus măștile. Fostul poloist s-a internat și, miercuri, a fost supus unei intervenții chirurgicale la picior. Ea a mai avut timp să guste, de dragul lui, din bucata de tiramisu. Chiar și stropit cu lacrimi este tot cel mai bun tiramisu din lume.
Bărbatul, un munte de om, cu umerii lui largi de sportiv, se sprijină în ochii Anei, de gândul ei. De rugăciune, speranță și încredere. Cu un asemenea diagnostic lupți cu zâmbetul pe buze.
Dar sufletul? E lupta lor mută în care nu au cerut ajutorul nimănui. Au dus-o împreună, cu aceleași zâmbete, lacrimi, bucurii și tristeți. Un strigăt mut. Cu fiecare analiză bună, cu fiecare vizită a medicului în salon, cu fiecare „o să fie bine”. Au tras împreună și o vor face în continuare pentru că… pentru că citiți un petec dintr-un interviu pe care cei doi l-au oferit, cu ani în urmă, pentru femeia.ro.
Ea, Ana: „Este cel mai frumos și mai important meci, este chiar „meciul vieții”. Medalia o construim împreună, pentru că suntem o echipă!”
El, Pavel: „Este un altfel de meci aici și miza este fericirea noastră. Așadar, facem totul astfel ca la final să primim medaliile”.
Și, cu siguranță, această luptă se va încheia cu bine. Vor fi fericiți. Și împliniți. Pentru că lângă farfuria „cu cel mai bun tiramisu din lume” va exista și a treia lingurință. O lingurință. Medalia supremă a vieții.
NOTĂ. Înainte de a publica acest articol, PlaySport a contactat-o pe Ana Maria Popescu. Sportiva a confirmat informațiile legate de starea de sănătate a soțului ei, însă nu a dorit să ofere declarații.