Există multe zone în Qatar unde poți experimenta o călătorie în deșert. Sunt trasee care ajung într-un final la mici resorturi de lux simandicoase, gătite în stil arab, pentru a oferi clientului o experiență cumva tradițională.
Ofertele turistice sunt pline și de vizite la locații care imită viața beduinilor, însă în corturi demne de VIP, unde qatarezii l-au cărat la un moment dat și pe Beckham pentru a le promova istoria și țara. E drept, pe vreo 40 de milioane de dolari în 3 ani cu rol de ambasador. Vorba lui Ovidiu Stângă, fostul internațional craiovean care lucrează în Doha la o Academie de juniori: ”Dacă Hagi, la valoarea lui imensă, ar fi fost englez, le lua de trei ori mai mult doar ca să zâmbească în fața aparatului foto!”.
Nicio altă destinație nu e însă la fel de autentică precum un drum printre marile dune de nisip către Inland Sea, unul dintre doar cele trei locuri de pe planetă unde marea se întâlnește cu deșertul. E un loc mirific, de poveste, cu o liniște sfântă, în care, dimineața, aproape că auzi cum se crapă de ziuă, iar soarele, decupat parcă din uleiurile incadescente ale lui Monet, îți răsare direct în brațe.
De fapt, aici e un uriaș estuar, o pâlnie la granița dintre Qatar și Arabia Saudită, unde apa din Golful Arabiei se scurge printr-un canal strâmt, întins pe circa 10 kilometri, la circa un ceas de mers pe autostradă de la Doha, spre colțul de sud-est. La ieșirea de pe asfalt, prima grijă pentru mașinile 4×4 care se pregătesc să înfrunte grohotișul și, apoi, nisipul de o finețe rară e să treacă pe la service-urile ambulante pentru a slăbi presiunea din pneuri.
Roțile trebuie să fie mai moi, să aibă aderență mai serioasă pe terenul care fuge la vale. Pare că intri direct pe Marte, peisajul e pe alocuri selenar, iar iluziile optice din registrul Fata Morgana chiar funcționează.
Aerul fierbinte și razele de lumină suprapuse crează deseori la distanță senzația unor obiecte în mișcare, dar, pe măsură ce înaintezi printre dunele tot mai înalte, vezi doar întinderile pustii și ”cocoașele” aurii. În vârful lor, pe patru roți, se cațără cu motoarele turate la maximum numai inițiații, cei care cunosc secretele traseelor surprinzătoare prin nisip. Altfel, există riscul să rămâi împotmolit și să-ți pui singur la cale o aventură suplimentară pentru a ieși la liman din mijlocul deșertului mereu schimbător.
Undeva într-o margine de pustietate apare dintr-o dată o tabără de corturi albe, circa 20-30, iar în parcarea din față stau aliniați bolizii de lux ai localnicilor. Qatarezii preferă să petreacă aici week-end-uri, în pace, cu baxuri de apă la pachet și cu nocturnă non-stop, asigurată prin generatoare electrice puternice. La iarbă verde, ca să glumim puțin!
Mai înainte, pe o dună cât un bloc cu trei-patru etaje, se organizează la fiecare sfârșit de săptămână ture extreme cu mașinile și cu buggy-urile. Trebuie să fie, probabil, o imagine spectaculoasă, cu sute de oameni care se aruncă nebunește în slalomuri periculoase prin nisipul alunecos. Pesemne însă că adrenalina topește orice alte temeri, iar experiența unei asemenea nebunii face parte din distracția domestică a locului. Cum ar veni, în loc de un picaj amețitor într-un roler-coaster, mai bine unul la fel de hard la volan!
Dacă ai noroc, îți apare în cale o vulpe, un iepure sau o șopârlă mai mare. Poate chiar un oryx, animalul tradițional din Qatar, o specie de antilopă cu coarne foarte înalte, prietenoasă și deloc fricoasă.
Dar nimic nu e la fel de izbitor precum peisajul care se deschide abrupt în față când, din vârful unei dune, marea îmbrățișează orizontul. Iată Inland Sea, o zonă introdusă în patrimoniul UNESCO!
Mai întâi sunt semnele unui circuit flux-reflux, cu mici pâraie care brăzdează nisipul, înainte să te urci pe Everestul deșertului. Apoi, dintr-odată, în timp ce motorul MG-ului huruie în maxim efort – wow! Edenul! Totul pare un tablou idilic, de la început de lume. Apă și dune. Dune și apă. Și acea liniște indescriptibilă!
Pe mal și-a stabilit cartierul general un solitar. Un Robinson Crusoe. Și-a întins și câteva undițe, în așteptarea unei capturi simbolice. Stă pe un scaun rabatabil, din lemn și pânză, e aproape nemișcat, dacă n-ar tuși o dată ai putea jura că e chiar una dintre nălucile deșertului.
Oamenii mai obișnuiesc să se avânte până aici pentru a petrece câteva ore dumnezeiești cu rudele sau prietenii. Poate chiar pentru un grătar ad-hoc. Nimic nu rămâne însă în urma nimănui, curățenia e lege, ca și cum n-ar trece prin paradisul acesta niciun picior de vietate.
Apa e ușor rece, precum în Vama Veche la chefurile de 1 Mai, dar corpul se reglează instant cu temperatura după o bălăceală de câteva secunde. Mergi înainte cât mănânci două pâini și tot ești intrat abia până sub genunchi, așa că inclusiv pentru copii e aici o desfătare, o plăcere.
E suficient să zăbovești jumătate de ceas în acest colț binecuvântat, să scrutezi orizontul gălbui-roșiatic, să-ți controlezi uimirea în fața îngemenării nefirești dintre apă și deșert. Să-ți asculți aievea bătăile inimii, ca și cum ai avea pe urechi o pereche de căști și un amplificator invizibil, care captează tic-tac-ul cordului.
Ne întoarcem în lumea reală. Încă o oră pe drum, atât desparte Paradisul de Campionatul Mondial. Undeva la ieșire, caravane de cămile poartă în scurte plimbări exotice turiști din toată lumea, care cu un sombrero mexican, care cu o eșarfă de marocan sau un steag argentinian ori portughez.
Niciunul dintre acești oameni nu știe însă ce pierde dacă nu-i dau bice câteva dune mai departe, acolo unde nici Cristiano Ronaldo n-ar mai avea niciun motiv să fie supărat dacă ar vedea doar la televizor cum ai săi atacă semifinalele sau poate, cine știe?, chiar finala!