Șeful serviciului de Biochimie și Tehnologia Antrenamentului de la Institutul Național pentru Cercetare în Sport, doctor în biochimia efortului de înaltă performanță, Dorel Tocitu, 65 ani, face parte din staff-ul lui David Popovici, puștiul care în ultimele luni a subordonat natația mondială la probele-regină, cele pe distanțe scurte.
În prima parte a dialogului exclusiv pentru Playsport, el a făcut o radiografie dură a ”dosarului Simona Halep”. Acum, discutăm despre copilul-minune al înotului românesc, într-o paralelă tulburătoare cu altă mare campioană din bazin, care a ”ars” de la vârste fragede: Diana Mocanu, dublă campioană olimpică la 16 ani, Sydney 2000, la 100 m și 200 m spate. E o sportivă cu care, de asemenea, a lucrat, iar subteranele acelei performanțe sunt încă incomplet deslușite.
Să vă spun ceva! La natație a fost primul meu lot când am venit în sportul de performanță. De atunci am rămas în colectivul tehnic, indiferent pe unde am fost. Vorbesc rar ca să mă înțelegeți! În războiul dopingului, prima victimă e sportivul care obține un rezultat mare. Iar când îl realizezi, toată lumea te va acuza că ești dopat. Nu e nicio noutate, mai ales când vii din neant, explodezi și faci în scurtă vreme niște lucruri de-i lași pe toți cu gura căscată. Și mai rețineți-o și pe a doua!
În momentul în care un sportiv de performanță a trecut un test doping, adică e negativ, nu înseamnă că sportivul nu s-a dopat. Înseamnă doar că, în ziua controlului, în corpul lui nu poate fi pusă în evidență nicio substanță de pe lista interzisă. Asta e o remarcă la modul general, valabilă pentru orice sportiv de pe această planetă. Ați auzit de Petra Schneider?
Exact! Când Noemi Lung a înotat 400 de metri mixt la București în 04.39.01, era a doua performanță mondială a tuturor timpurilor. Pe primul loc stătea Schneider cu 04.36.10. Numai două femei coborâseră atunci sub 04.40.00. După ce a căzut Zidul Berlinului și enervată de ipocrizia din jurul controalelor doping, Schneider a ieșit în presă și a spus: ”Băi, proștilor, cum credeți că aș fi putut să înot ca racheta dacă nu mă dopam? Mă dopam, dragii mei, altfel cum să fi avut acces la o energie cosmică? Dar la concursuri am ieșit mereu
Ei bine, când fata asta a concurat prin 2015 la București, la 30 de ani distanță după Noemi Lung, am fost singurul din sală care realmente plângeam. Nu-mi închipuiam că voi mai trăi să văd live un asemenea rezultat, ceva uluitor, de genul 04.35 și-un pic. Avusesem sângele lui Noemi de la 04.39.01, îl analizasem și atunci am înțeles ce înseamnă un sportiv de talie mondială.
Evident! La București a înotat 5-6 probe la nivel de top și chiar mă gândeam unde-au ajuns ăștia. Iar ăla care o antrena se pricepea puțin și la biochimie. Înțelegi ce spun? I-a dat telefon doamna Potec și a invitat-o: ”Auzi, fată, și-așa înoți sîmbătă la tine fără să te vadă nimeni, nu vrei să vii la București și, dacă mergi cel mai bine, iei și marele premiu?”. Și-a făcut fata antrenamentul în România, a luat și potul de vreo 10.000 de euro. Lumea n-a înțeles ce însemna timpul lui Hosszu, dar eu, ”citind” despre ce e vorba, am fost aboslut impresionat.
Haideți să revenim la Popovici! Ne dezvăluiți unul dintre secretele succeselor lui?
La vârsta asta, a împlinit recent 18 ani, oasele lui sunt pline cu aer. E încă foarte ușor. Dar trebuie să se pregătească deja pentru ziua în care oasele lui devin mai grele. Va trebui să compenseze atunci prin forță ca să se deplaseze la fel în apă. La masa pe care o are, frecvența brațelor e OK, spunea și Adrian Rădulescu, antrenorul lui, că nu vrea să schimbe acum nimic la acest capitol. Vom vedea cum vor evolua lucrurile, pentru că, după Olimpiada de la Paris, îi iau americanii pe amândoi. Pe David Popovici la studii, pe Rădulescu să antreneze acolo.
Nu știu, dar asta intuiesc că se va întâmpla. Mie mi-a plăcut însă foarte mult copilul când a refuzat să plece deocamdată din țară, deși a primit oferte de la cele mai mari universități americane. Dacă se duce în SUA, nimerește pe același culoar cu cinci laureați olimpici, în timp ce acasă umblă toată lumea după el, că avem o singură panseluță. Ne îngrijim să fie udată, să n-o pârlească soarele, să aibă tot ce-i trebuie la posibilitățile de aici. Iar cu cartea de vizită pe care și-a făcut-o se va putea duce oriunde. Dar, dacă mă întrebi pe mine, devenirea lui ca sportiv capabil să rămână în istoria mondială va trece prin alegerea unui manager deștept, gen Țiriac.
Eu sunt ca Mama Omida. Nu vorbim nimic atunci când vin la mine. Mă uit întâi la sânge. Spun ce cred eu, apoi Adrian Rădulescu descrie bănuielile lui. Intersectăm opiniile, iar ei doi decid, firește. Eu le-am zis însă în permanență să nu se lase impresionați sau sfătuiți de nenumărații oameni din jurul lor, dornici să ofere diferite soluții. ”Ați ajuns împreună până aici, bravo!, e treaba voastră cum, mergeți la fel înainte”.
Păi, asta deducem din ce ne spunea mama lui David! Zice: ”Vă imaginați că David îl ascultă pe antrenor mai mult decât pe mine? De exemplu, aș putea eu să-i cer să nu utilizeze telefonul mobil timp de o lună? Nu! Dar când l-a rugat Rădulescu, a pus aparatul jos și n-a comentat nimic”. E vorba despre o mare încredere reciprocă. Se potrivesc foarte bine. Antrenorul e și el un băiat tânăr, cu doctorat în științe sportive, un tip foarte echilibrat și cumpătat.
Că încă nu este la nivelul Dianei Mocanu. Când fata a plecat la Olimpiada de la Sydney în 2000, i-am scris așa în caietul de pregătire, după ultimul antrenament înainte de decolare: ”Succes! Ești pe podiumul olimpic!”. Eram absolut sigur că nu există trei femei în lume care să poată face ceea ce realizase ea la acea ședință de pregătire finală. Dar a băgat de seamă abia după ce a cucerit cele două medalii de aur la 100 m și 200 m spate. La Fukuoka n-am apucat însă să-i scriu însă nimic și a ieșit un episod special.
Da. A venit cu caietul înainte de competiție. ”Ce-mi scrieți, domnu’ Dorel?”. Am participat la greșeala de a nu-i da trei luni libere după Sydney, fata nu mai era acum din categoria excepțiilor, ”Băi, nu-ți scriu nimic!”. A acționat trufia mea nenorocită atunci. A plecat fata cu ochii în lacrimi, dezamăgită. M-am frământat cât era în Japonia și, până la urmă, am așternut o frază pentru fiecare membru al delegației și am expediat un fax la hotel. Iar Dianei i-am zis așa: ”Nu ți-am scris nimic nu pentru că mă îndoiesc de faptul că vei deveni campioană mondială, ci din superstiție”. Am luat-o cumva asupra mea. Mi-au povestit cei de acolo că parcă i-a venit imediat sângele în obraji când a citit mesajul.
În timp ce americanca Dara Torres a mers la Olimpiadă la 41 de ani și s-a întors cu medalii de la Beijing, având acasă o fiică, noi am pierdut la 19 ani o dublă campioană olimpică și mondială. Asta pentru că n-am știut să rezolvăm un lucru. Să-i găsim un băiat la timp! Ea ne-a dat copilăria, sănătatea, tinerețea, ni le-a pus pe tavă ca să ne mândrim cu un mare campion, dar ne întreba ce să facă atunci când mai vedea niște filme. ”Sunt adevărate alea?”. Noi trebuia să rezolvăm treaba asta ca să nu pierdem prea devreme o sportivă de nivel planetar.
E adevărat, dar i-am dat telefon și i-am zis: ”Iubito, am fost lângă tine și ai dreptate. S-a întâmplat cum ai spus tu în presă. M-a bătut, m-a umilit, m-a înfometat, m-a înjurat, m-a înjosit. Te-ai oprit însă! Ai greșit, draga mea! Trebuia să mai adaugi că m-a făcut dublă campioană olimpică și campioană mondială”. Sper să nu mor înainte de ziua în care va aduce completările de rigoare.
Sigur că da! I-am spus: ”Ea nu te putea lua în brațe niciodată”. Eram în sală și-i striga: ”Făă, da’ proastă ești! O să te bată alea de-o să te asculte cu urechea!”. Nu vreau să spun ce auzeam. I-am luat Dianei proba de sânge după antrenament. Am strâns-o în brațe, plângea în hohote, eu la fel. I-am zis: ”Iubito, știi de ce a plecat acum Laura Sachelarie din sală? Să se ducă și ea să plângă, dar să n-o vezi tu! Ea e numai cu biciul. Te împinge de la spate, că eforturile tale ar fi altfel inutile. Habar n-ai de câte ori a venit și te-a mângâiat cînd dormeai!”. Am stat cu ea minute în șir să-i explic, dar e dificil să discuți lucrurile astea cu un copil de 15 ani.
Pentru că vorbim în ambele cazuri despre minuni. Iar minunea David Popovici urmează după minunea Mocanu, numai că Diana era deja dublă campioană olimpică la 16 ani. E o performanță pe care David a ratat-o. Dacă va reuși același lucru la Paris, va avea 19 ani.
De unde mai vine și treaba asta? A fost vreodată suspectată?
Dragule, am fost parte din poveste! Se antrena de-i ieșeau ochii din cap. Dar o făcea cu mare încredere, pentru că, deși resimțea dureri din ce în ce mai mari, vedea că și progresează sportiv. Și Popovici ne spune același lucru. ”Când termin un antrenament, îmi ard mușchii”. Să nu te gândești că nu există antrenamente la care el să nu plângă. Pregătirea are trei componente.
Oboseala, durerea și suferința. Oboseala e pentru Daciadă. Durerea și suferința intervin la performanță. Să-l luăm, de exemplu, pe faimosul înotător maghiar Tamas Darnyi! L-au întrebat unii într-un interviu cum se înțelege cu antrenorul. Și a răspuns cam așa: ”Foarte bine, numai că, dacă mă întâlnesc cu el pe o stradă întunecată din Budapesta, îl omor! Îl tăi în bucățele mici și-l arunc întrun canal”. Au rămas ăia șocați! A existat însă o virgulă.
A continuat așa: ”Dar în bazin el este Dumnezeul meu!”. Înțelegi? Evident că nu poți să-l iubești pe ăla care te împinge să-ți ia foc corpul. Dar nu vei ajunge nicăieri dacă nu te chinuie. Prețul sportului de performanță e foarte ridicat, nu în bani, ci în consecințele metabolice și biologice ulterioare, pe care X e decis însă și acceptă să-l plătească. E un preț uluitor, pe care noi nu-l mai vedem, pentru că oamenii ăștia ies de sub lumina reflectoarelor și-i găsim mai târziu pe la marginea șoselei, cum se întâmplase cu Bjorn Borg.
Popovici mai are rezerve.
Categoric, nu! Desfid pe oricine spune așa ceva! Am avut medicația în mână și gândurile necurate.
Da. Să o împing mai repede. Să-i bag kerosen de avioane, deși carburatorul ei e de Dacie.
Dacă într-un Trabant bagi kerosen de avioane, zboară motorul singur și rămâne cartonul pe șosea. Sau invers: dacă într-un Mercedes 500 SLK pui amestec de ulei și benzină precum la Trabant, se oprește în 50 de metri.
…să nu-mi pierd ideea…eu te ajut când ai ajuns la maximul posibilităților tale biologice. Pentru că n-am făcut nimic dacă te ajut acum la început să ai antrenamente în stare de confort. Puținul pe care-l știu și te poate împinge în elită trebuie să vină atunci când tu ai făcut deja tot posibilul cu propriile resurse. S-au prezentat la mine sportivi care mi-au zis: ”Domnu’ Dorel, fac sportul X de 15 ani. Îmi dau seama că mai mult de actualul best time nu pot. Mi-ar mai trebui o jumătate de secundă, fiindcă termin mereu doar locurile 4-5. Trebuie să mă ajutați, pentru că altfel am făcut degeaba sportul ăsta 15 ani”. Asta e o decizie foarte grea!
Îl ajuți sau nu? Dacă-l ajut, mă îndepărtez de idealurile sportului frumos, curat, apretat, călcat. Dar cum să nu-l ajut, când știu cât a suferit 15 ani?
Ha, ha, ha! Am încercat! Pe mine m-a iubit și mă iubește Dumnezeu. Am dat și altora din puținul pe care l-am știut. Am căutat să nu greșesc și n-am greșit niciodată până acum. Prințul de Merode, care a condus comisia medicală a CIO până pe la începutul anilor 2000, spunea la un moment dat că a băgat 5 miliarde de dolari într-un an olimpic pentru controale și proiecte antidoping și n-a reușit să reducă acest flagel. A zis că va veni ziua în care întrecerea între companiile farmaceutice va deveni legală. Adică sportivii care vor ști să utilizeze cel mai bine toate medicamentele, ăia vor câștiga și vor lua cele mai multe medalii. Asta e direcția!