Istvan Kovacs face furori la City – Real Madrid. Istvan Kovacs conduce finala Conference League. Istvan Kovacs selecționat pentru Campionatul Mondial. Istvan Kovacs e impecabil în derby-ul Germania – Italia din Liga Națiunilor. ”Arbitrajul mi-a dat adrenalina de care aveam nevoie”, se confesează pentru Playsport arbitrul român al momentului .
În ultimele săptămâni, numele centralului din Carei a făcut înconjurul planetei, iar prestațiile sale grozave l-au plasat între cei mai în vogă arbitri la nivel global.
Cine e însă în realitate bărbatul de 37 de ani, care a apărut peste noapte în lumea bună la numai 22 de ani, în Supercupa din 2007, Dinamo – Rapid? E tipul zeflemist care lasă uneori senzația că discută superior cu jucătorii din Liga 1? E cel care enervează câteodată îngrozitor tribunele cu stilul său vecin cu narcisismul? Sau e băiatul de treabă care oferă autografe și face selfiuri cu copiii, o postură complet neobișnuită pentru un cavaler în costum negru?
@ Poveștile începutului de carieră și de ce a ales să devină arbitru în dauna unei aventuri de viață ca jucător
@ Ce diferență majoră este între partidele din Liga 1 și meciurile conduse peste hotare
@ Năzdrăvăniile copilăriei și amintiri din familie
@ Cum a ajuns să fie delegat la numai 22 de ani la Supercupa României din 2007
@ Răspunsuri inedite la un chestionar despre gusturile și preocupările sale din viața extrasportivă
@ Cum era elevul Istvan Kovacs la liceul ”Iuliu Maniu” din Carei și mărturisiri din viața sa religioasă de practicant romano-catolic
@ Programul unei zile obișnuite, ce mănâncă și cum se antrenează pentru a fi în top în arbitrajul mondial
Acasă, în orașul de baștină, o zi petrecută alături de Istvan oferă răspunsuri neașteptate despre arbitrul care, după 36 de ani, readuce fluierul românesc pe stadioanele unui Mondial. Ultimul care a ajuns la festin a fost Ioan Igna, în Mexic 1986. Înainte i-am mai avut pe Costel Rădulescu (1930), Andrei Rădulescu (1970) și legendarul Nicolae Rainea (1974, 1978, 1982).
Așadar, Istvan Kovacs e al cincilea pe lista selectă all-time, unde n-au reușit să pătrundă alți conaționali cu greutate, în frunte cu siamezii Crăciunescu și Porumboiu. ”La început nici măcar n-am fost atras de arbitraj. A început să-mi placă doar după ce oamenii din jur îmi spuneau că mă descurc bine”, explică Istvan.
Suntem în fața castelului Karoly din Carei, o bijuterie arhitecturală cu o istorie de peste 500 de ani. De jur împrejur, o grădină imensă îmbrățișează zidurile și vechile șanțuri de apărare ale fortificației, iar verdele intens al vegetației, pâlcurile de copaci semeți, curățenia lună și glasurile copiilor ieșiți la joacă pun tot cadrul parcă într-o poveste cu prinți și prințese.
Aici, într-un colț, erau pe vremuri un teren de handbal și unul de fotbal, unde băteam deseori mingea. De arbitraj m-am apucat pe la 15 ani, fluieram meciuri interșcolare, inclusiv la liceul unde învățam, dar pe la 17-18 ani mi-am dat seama că e ceea ce vreau să fac. Am conștientizat. Simțeam că, din postura de fotbalist la Victoria Carei, nu aveam șanse să devin jucător de națională, cum îmi doream, așa că alegerea a devenit destul de simplă”, spune Istvan Kovacs într-una dintre puținele sale zile mai relaxate.
Își amintește că era un copil timid.
Dar arbitrajul m-a ajutat să mă dezvolt repede, să-mi conturez personalitatea. Mi-a plăcut că sunt cumva în lumina reflectoarelor. Nu e însă vorba despre egocentrism. Pur și simplu, arbitrajul mi-a dat adrenalina de care aveam nevoie”.
Inevitabil, discuția curge deja către etichetele lipite pe fruntea lui de când colindă prin Liga 1: arogant, superior, persiflant. Calm, zâmbește amuzat despre imaginea sa de arbitru nesuferit.
E o impresie greșită. Filozofia mea e că, împreună cu colegii din brigadă, trebuie să ne facem treaba fără să ne vadă nimeni. Aș zice mai degrabă că devin impunător doar dacă mă lovesc de refuzul jucătorilor de a mă respecta și atunci am probabil această atitudine interpretată eronat”, subliniază Kovacs.
Și detaliază:
În aproape 100 de meciuri internaționale, n-am întâlnit niciodată problemele pe care le întâmpin acasă. E altfel cu românii. Au altă mentalitate. Sunt de 15 ani în Liga 1 și, dacă jucătorii n-au reușit încă să mă cunoască, problema nu e la mine. Unii vor să afișeze pe teren acel stil de mascul alfa, să domine arbitrul, în loc să înțeleagă că el e cel care ia decizia finală, nu fotbalistul. Nu-mi place să fiu pus în situația de a adopta o anumită hotărâre sub presiune”.
Duce sinceritatea mai departe:
În febra partidei, poate nu reușești mereu să-ți controlezi total emoțiile și se întâmplă să mai ai o răbufnire, la fel ca jucătorii. Să mai faci un gest nepotrivit. Din cauza asta, arbitrul trebuie să fie și un bun psiholog, să înțeleagă ieșirile fotbaliștilor, să le tempereze cu diplomație”.
Se autoeducă pe acest segment:
Mama e cel mai potrivit psiholog. Citesc și multe cărți de specialitate, iar discuțiile cu părinții mă ajută cel mai bine să trec peste momentele mai grele”.
E deschis să povestească și pe cazuri punctuale.
Sunt puțini jucători în Liga 1 cu care nu am o relație bună. Și sunt destui cu care pot comunica în orice moment să ajute la liniștirea spiritelor, la nevoie. A fost, de exemplu, situația cu Săpunaru. Am lămurit-o, totul e OK. Am discutat după joc, a recunoscut că a greșit, poate nici eu n-am reacționat în cel mai potrivit mod. E însă un sport de bărbați. Nu suntem copii. N-ar trebui să se supere nimeni”.
Dar celebrele simulări ale lui Florin Tănase?
Nu plec niciodată cu idei preconcepute. Analizez jucătorul strict doar după ceea ce văd pe teren. Iar dacă are o atitudine necorespunzătoare, îi atrag atenția. Dar el e un tip inteligent și știe ce are de făcut”.
Parcă am luat-o însă prea repede înainte. Ne întoarcem la rădăcini. La bunici.
Stăteau aproape de casa noastră, la 300 de metri. Mă opream de fiecare dată când plecam spre școală. Mă alegeam cu o gogoașă, un covrig. La ei am crescut mai mult, pentru că părinții erau plecați la muncă”.
După Revoluție, mama vindea hotdog și hamburgeri, iar tata comercializa covoare și costume.
Am fost o familie liniștită, așezată. Nu mi-a lipsit nimic. Le sunt recunoscător alor mei pentru frumoasa mea copilărie”, spune Istvan. N-are cum să uite nici poznele de puști: ”Eram cel mai mic din grup când mai mergeam la furat de cireșe. Dar eu stăteam numai la pândă și dădeam alarma în caz de pericol. N-a fost prins nimeni”.
Avea 10 ani când a gustat din performanțele Generației de Aur la CM 1994.
Și la Carei s-a ieșit pe străzi de bucurie. Am sărbătorit la monumentul ostașului român din centrul orașului”, își amintește Kovacs. În 2007, chiar unul dintre eroii din SUA, Ionuț Lupescu, avea să-i schimbe însă destinul.
„Kaiserul” era director general în FRF și, grație unei propuneri venite din partea lui, Istvan a fost extras peste noapte din mulțime și adus să conducă Supercupa.
În spate e însă o poveste mai lungă, pe care sătmăreanul o evocă pe îndelete:
La 19 ani fusesem promovat în Liga a treia și, vreme de trei sezoane, strânsesem aproape 50 de partide. Așa am intrat într-un sistem de monitorizare pentru promovare la Liga 2. Pe domnul Igna l-am prins supervizor la multe jocuri din zona Timișoarei. Venea incognito. Habar n-aveam că e în tribună! Mi-a făcut câteva rapoarte favorabile, iar într-unul dintre ele a scris ceva de genul că pot conduce orice meci cu Dinamo, Steaua sau Rapid. Acel document m-a propulsat decisiv spre Supercupă”.
Pe Lupescu l-am cunoscut doar după partidă. Atunci s-a ajuns la delegarea mea când a întrebat cine e cel mai tânăr arbitru din loturile extinse ale CCA. A vrut să urmeze modelul german, unde un central de 23 de ani fusese deja lansat în Bundesliga. Comisia a avut de ales între mine și Bogaciu. S-au oprit la mine și le sunt recunoscător pentru șansa oferită”, completează Istvan.
Astăzi, e sigur că, dacă nu i s-ar fi deschis drumurile în fotbal, s-ar fi orientat către o carieră în management. O idee care-i devoalează cu anticipație tentația unui post de președinte de club după ce o va termina cu arbitrajul?
Nici vorbă! Nu mă va interesa așa ceva. Nu m-ar atrage. Acum sunt plecat de acasă peste 120 de zile pe an. Ca președinte s-ar mări probabil cifra. O să vreau să petrec mai mult timp cu familia”, se destăinuie Kovacs, care încă nu e căsătorit, dar își face planuri de mariaj cu actuala prietenă.
De-acum am încheiat plimbarea prin parc. Intrăm în somptuosul castel, iar Istvan e aici ca și un ghid. Ne vorbește și despre pasiunea lui pentru istorie:
Citesc mult despre motivele din cauza cărora au pornit războaiele, despre rolul jucat de marii lideri ai lumii la dezvoltarea planetei”.
Are și un surprinzător personaj istoric pe lista celor apreciați. Gingis-Han, marele cuceritor din secolul XIII, întemeietorul Imperiului Mongol.
Nu-l admir, evident, pentru lucrurile rele făcute, ci pentru faptul că a deschis porțile spre educație, spre aptitudinile de a scrie, de a citi”, explică arbitrul din Carei.
Străbatem sala de muzică, admirăm și câteva saloane înțesate cu trofee de vânătoare rare, de la elefant, leu și rinocer până la bivol, girafă sau struț, exponate provenite din colecția Panczel Zoltan Tibor, fost consul onorific al Ungariei la Timișoara, decedat în 2013.
”Îmi plac animalele și tocmai de aceea nu sunt un fan al vânătorii. Am avut invitații de a participa la astfel de partide, dar am refuzat”, mărturisește Istvan. Iar aici, în inima castelului străvechi, e locul propice și pentru un chestionar mai inedit:
– La ce instrument ți-ar fi plăcut să cânți?
– La chitară! Chiar am studiat vreo cinci-șase luni în tinerețe, dar nu prea era pentru mine.
– Ce vedetă internațională ți-ai dori să întâlnești?
– Lenny Kravitz. Admir excentricitatea și lejeritatea lui, nu stilul de viață. Cred că aș avea ce învăța de la el.
– Cel mai ciudat fel de mâncare pe care l-ai încercat?
– Carne de crocodil, în Arabia Saudită. Seamănă cu carnea de pui, dar mai tare la fibră. Am gustat, dar n-aș mai mânca încă o dată.
– Pe ce-ți cheltui banii?
– Călătorii și investiții în imobiliare, business început în urmă cu vreo cinci ani. Am apartamente și construcții pe schelet metalic în Carei. Merge bine, nu mă plâng.
– Primul telefon mobil pe care l-ai avut?
– Un Alcatel cu antenă. Nu l-am păstrat ca amintire.
– Vin sau bere?
– Bere, cam o dată pe lună.
– Poker sau șah?
– Șah.
E locul unde Kovacs dezvăluie și un moment secret din primii ani petrecuți în Liga 1. De fapt, e vorba despre răspunsul la o întrebare delicată: Ai primit telefoane de la conducători să-ți ceară favoruri sau să-ți propună anumite avantaje?
M-a sunat la un moment dat un președinte de club ca să mă certe. Discuția a durat însă foarte puțin, fiindcă l-am anunțat pe respectivul că voi comunica imediat la CCA despre apelul primit, moment în care s-a întrerupt convorbirea”, spune Istvan. Evident, refuză să rostească nume, dar acceptă că e vorba despre cineva din perioada de haiducie a Ligii 1, când Borcea, Bucșaru, Ștefan ”Pinalti”, Iancu, Paszkany sau Pădureanu se băteau în teribile scenarii de culise.
Cu asta punem punct traseului prin castelul Karoly și grădinile sale superbe. Mergem undeva în apropiere, la biserica romano-catolică Sf. Iosif de Calasanz, des frecventată de arbitrul FIFA.
”Religia e foarte importantă în familie. Cum spuneam, am crescut cu bunicii, mergeam aproape zilnic la biserică până pe la zece ani. O fac și acum când am timp liber”, afirmă Kovacs. El își aduce aminte că, o perioadă, a și cântat în corul catedralei!
N-a uitat nici de obiceiurile de Sărbători:
De Paște, mergeam lunea din casă în casă, cântam și primeam ouă. Nu m-am întors niciodată cu mâna goală. La fel cu ocazia Crăciunului”.
Apoi, poveștile personale continuă la liceul ”Iuliu Maniu”, chiar în clasa în care a învățat Istvan.
Eram un elev ambițios și liniștit. Materiile preferate? Limba română, germana și istoria. La capitolul opus se afla matematica. Dar niciodată n-am rămas corigent. Din contră, mediile mele se aflau undeva pe la nota 9, cu câteva excepții”, spune Kovacs.
Mai fugea de la ore cu colegii, ”ne-au prins o dată chiar când voiam să ieșim pe geam”, dar relația cu dirigintele a rămas până azi una specială: ”Ne mai vedem, discutăm, l-am invitat și la meciuri, dar n-a putut veni, pentru că e destul de ocupat”.
Istvan a și fost aici profesor de educație fizică timp de doi ani, dar cariera în fotbal l-a obligat să renunțe și să se axeze eminamente pe activitatea de ”cavaler”. E însă convins că va prinde vremea profesionismului în arbitrajul românesc: ”Suntem singurii amatori din fenomen. Cred însă că în viitorul apropiat se va schimba și acest statut. Membrii CCA trebuie să se implice într-un proiect de acest gen, eu nu pot decât să arăt prin prestațiile mele, aidoma colegilor, că merităm să se investească și în acest segment al fotbalului”.
Și astfel migrăm spre ultimul punct cardinal din aventura alături de Istvan Kovacs: stadionul din Carei. ”Știu aici fiecare fir de iarbă”, glumește ”centralul”.
Povestește apoi cum arată o zi obișnuită din programul său:
Trezirea pe la 7-8 dimineața, mic dejun cu afine, cereale, lapte sau ouă, la 10 e antrenamentul, foarte intens și segmentat pe diferite ținte, rezistență, forță, viteză, agilitate. De două-trei ori pe săptămână merg la sală. Umează masa de prânz, adică un grătar de pui și o salată, un ceas de odihnă, un masaj, o baie termală în Carei sau la Tășnad, după care vine cina pe la opt seara. De obicei, biscuiți și iaurt. Mă culc destul de târziu, pe la 1 dimineața, fiindcă fac studiu video al echipelor pe care urmează să le arbitrez”.
Nu are un nutriționist, dar și-a adus în echipă un preparator fizic, Ștefan Ududec, specializat pe baschet.
Îmi compune programe de antrenament modelate după mișcările din teren ale unui arbitru de fotbal”, explică Istvan.
Poartă la mâna dreaptă un ceas special:
Suntem conectați la un sistem GPS, monitorizați de UEFA. Dispozitivele înregistrează pulsul inclusiv pe durata antrenamentelor, iar datele le descărcăm pe o platformă internă, unde supervizorul poate verifica dacă totul e în regulă sau nu”.
Ne apropiem de finalul zilei.
Lumea mă oprește, e curioasă să mă cunoască, văd oameni fericiți că mă salută”, descrie Istvan cum ultimele luni de expunere mediatică intensă i-au schimbat statutul. Recunoaște că există și situații contrare, când mai primește pe stradă apostrofări de la suporteri mai înfierbântați, dar ”îmi păstrez calmul și le înțeleg anumite frustrări”.
De fapt, totul se învârte acum în jurul Mondialului exotic din noiembrie/decembrie.
E o mândrie să reprezint România. Iar această participare n-o tratez cu o presiune suplimentară pe umeri. Până la urmă, arbitrezi tot două culori, iar legile jocului sunt la fel în Liga 1 sau la un turneu final”, încearcă Istvan să-și acopere emoțiile firești.
Dar el mai are un gând neașteptat când, în final, vorbește despre explozia carierei sale. Simte că a devenit deja un model pentru mulți tineri.
În ultimele două-trei luni, mi-am dat seama câți copii s-au apropiat de mine. Mi-aș dori să se îndrepte cândva spre arbitraj. Le recomand din suflet să o facă, fiindcă e o activitate frumoasă. Călătorești, înveți foarte multe lucruri noi, îți faci prieteni. Culegi numeroase satisfacții”.