EXCLUSIV. La șase ani de la moartea fiului, Ana Pascu, mama lui Alex, chitaristul formației Goodbye to Gravity, oferă o ipoteză îngrozitoare. „Avionul care l-a dus în Franța nu a avut ventilație, nu a avut tot ce trebuie”

Cătălin Mureșanu 28.10.2021, 16:37
EXCLUSIV. La șase ani de la moartea fiului, Ana Pascu, mama lui Alex, chitaristul formației Goodbye to Gravity, oferă o ipoteză îngrozitoare. „Avionul care l-a dus în Franța nu a avut ventilație, nu a avut tot ce trebuie”

„De-asta îmi fac și de lucru, altfel, pur și simplu, înnebunești. Aici e lumea mea, am lucrat 31 de ani ca președinte, unde să mă duc? De șase ani nu am mai mers nici măcar la un spectacol. Nicăieri!”.

La 77 ani, Ana Pascu, fosta floretistă medaliată olimpic și cel mai longeviv președinte de federație din sportul românesc – între 1982 și 2012 în fruntea FR Scrimă-, în prezent președinte onorific și vicepreședinte al Federației Internaționale de Scrimă, continuă să meargă, zilnic, la biroul său de la FRS. Lucrează, ajută, încearcă să uite de suferința unei mame care și-a pierdut singurul fiu”. Pentru că, uneori, chiar și mamele pot fi „înfiate”.

„Pe mine, copiii ăștia de aici, de la federație, m-au salvat de depresie și țin să le mulțumesc din suflet”

Într-un interviu acordat pentru PlaySport.ro, doamna scrimei românești vorbește, printre satisfacții, regrete, reproșuri și umilințe, despre trecutul și viitorul unui „sport-tezaur” pentru România.

CITIȚI AICI prima parte a interviului cu Ana Pascu –- EXCLUSIV. Ana Pascu, doamna scrimei românești, cel mai longeviv președinte de federație. Cum am ratat organizarea unui campionat mondial și reacția halucinantă a unui sponsor. „Iar veniți să cerșiți?”

În partea a doua, Ana Pascu a acceptat să deschidă un subiect crunt, dispariția fiului său, Alexandru Pascu, basistul formației Goodbye to Gravity, cel care, la 33 de ani, a murit în urma incendiului de la Colectiv. Au trecut șase ani fără să avem un vinovat pentru 64 de vieți pierdute, întrebările nu au primit răspuns, iar amintirile au rupt piepturi și au umplut obrajii de lacrimi.

  • Garfield, chitara, suferința din spitale și gălăgia de la scrimă. „Mamă! Eu nu pot să mă duc într-un loc atât de trist, nu mă văd într-un spital!”;
  • Regretul unei mame. „Nu am fost de acord cu muzica. Și îmi reproșez”;
  • Eșecul unui proces care, de șase ani, bate pasul pe loc. „Înnebunești! Nimeni nu încearcă să descopere ce a fost, nimeni, să vadă ce s-a întâmplat cu adevărat. Nu se vrea!”
  • Anul trecut, după cinci ani de la moartea fiului său, Ana Pascu a găsit puterea să meargă la locul în care se afla clubul Colectiv. „A fost sfâșietor”;
  • Ana Pascu crede că avionul care l-a dus pe Alexandru în Franța și în care fiul său a murit, nu a avut ventilație. „Nu a avut tot ce trebuie”.

Am vorbit despre scrimă, care, la 77 de ani, vă ține pasiunea încă activă și, dacă îmi permiteți, mintea ocupată. Cu permisiunea dumneavoastră o să alunec spre un subiect foarte dureros, moartea fiului în urma incendiului de la Colectiv. E, din nou, octombrie. Cum resimțiți această lună?

Greu! În fiecare zi trebuie să fac eforturi și să spun: „așa a fost să fie!”. Nu am altă explicație, să sper că e bine acolo unde e, pentru că a fost un copil de excepție… de excepție. Un copil căruia nu i-am deschis un caiet niciodată, nu a fost nevoie! La școală, deși era la școală germană, iar noi habar nu aveam de această limbă, am avut parte doar de felicitări din partea profesorilor. Vreau să zic că la facultate mi-a intrat al treilea, la arhitectură.

Arhitectura și chitara. „Nu am fost de acord cu muzica. Și îmi reproșez”

Dumnevoastră fiind o fostă sportivă de performanță, iar soțul medic, de unde a venit pasiunea lui pentru arhitectură?

Nu a vrut să devină doctor, a spus: „Mamă! Eu nu pot să mă duc într-un loc atât de trist, nu mă văd într-un spital!”. Și l-am întrebat unde vrea să facă? „Știu la ce mă duc, la Arhitectură!”. A venit din camera cealaltă cu o foaie de hârtie pe care a desenat un „Garfield”. „Îți place, mamă?” Dacă tu crezi că asta crezi înseamnă arhitectură, te înșeli amarnic. I-am transmis să dea examen la Politehnică, că tot s-a lăudat că e bun la matematică și, după, mai discutăm. Dacă vrei să te pregătești pe banii tăi, pe timpul tău, pe resursele tale pentru arhitectură, nu am nimic împotrivă. Și ce s-a mai bucurat! La un moment dat, eram plecată împreună cu soțul meu prin Franța, când mă sună: „Mamă, dacă intru la Politehnică, îmi cumperi o chitară?” Când m-am întors, mi-a cerut chitara. Intrase la Politehnică. I-am cumpărat chitara, o am și acum!

Nu ați fost de acord cu muzica?

Nu! De ce să te mint, nu am fost. Și imi reproșez. Pentru că era un grup de copii extraordinar. Unii au murit, cu alții nu am mai ținut legătura.

„Nici măcar nu pot să accept acest „de ce” și nu am cum să mi-l explic. Încerc să nu mă mai gândesc, încerc, pentru că simt că mă îmbolnăvesc, simt că se rupe pieptul”

Alexandru venea și mai compunea aici, în biroul acesta?

Eu i-am chemat aici, am vrut să-i supraveghez. Mi-am spus eu că cine știe pe unde se duce, mulți copii, băutură. Mergeam la ușă și era o gaură mică. Și ce serioși erau. Știi ceva, eu am vrut să facă scrimă, însă nu i-a plăcut. A zis că nu, ce e asta, „țipați, așa, fără rost”.

Au trecut șase ani și, într-o declarație acordată colegului Dorin Chioțea la Rio, în 2016, ați spus așa: „în fiecare secundă mă întreb „de ce”? Ați găsit vreun răspuns?

Nu! Nici măcar nu pot să accept acest „de ce” și nu am cum să mi-l explic. Încerc să nu mă mai gândesc, încerc, pentru că simt că mă îmbolnăvesc, simt că se rupe pieptul. Trebuie să îți mărturisesc ceva, nu există zi lăsată de Dumnezeu, fără ca, atunci când pun capul pe pernă, să nu lăcrimez. În rest, mă abțin foarte bine, controlez foarte bine, scrima te învață cum să ascunzi o durere, însă asta m-a depășit total. Nu am înțeles de ce trebuia să întâmple așa ceva, nu am înțeles cum s-a întâmplat, nu știu aproape nimic din tot episodul ăsta, decât atât, cât am stat la capul lui. Însă am tras o concluzie, oamenii, atunci când nu au o problemă deasupra capului lor, nu au milă. Mila a devenit foarte rar întâlnită… Am simțit și atunci această aroganță, lipsa asta de milă de care vorbesc.

„Nimeni nu încearcă să descopere ce a fost, nimeni, să vadă ce s-a întâmplat cu adevărat. Nu se vrea!”

În acele zile crunte ați fost într-o cumpănă uluitoare, dacă să-l transferați pe Alex în străinătate sau să-l lăsați aici, la Spitalul Floreasca. Vă reproșați alegerile?

Da. Îmi reproșez și azi. Puteam să-l trimit oricând în Franța și, te rog, nu mă pune să detaliez, nu îmi face bine, însă mi-au spus să nu-l mișc de acolo, că au tot ce le trebuie. Același… „avem tot ce ne trebuie” care ne sună, de șase ani, în cap.

A urmat un lung proces, însă, până azi, nu avem un vinovat!

De șase ani! Asta e normal să se întâmple în România? De șase ani! Crezi că ăsta e un preces normal? Chiar înnebunești! Nimeni nu încearcă să descopere ce a fost, nimeni, să vadă ce s-a întâmplat cu adevărat. Nu se vrea! Adică nu suntem proști!

Ați fost prezentă la vreun termen?

Am fost, însă nu s-a discutat nimic, au amânat de fiecare dată și am zis că nu o să mă mai duc, am tot fost până anul trecut. Se tergiversa cu bună știință, să-ți bați joc de mine, să mă ții acolo ore întregi pentru nimic. Atunci de ce să mă mai duc?

Ați spus, într-un interviu mai vechi, că nu o să renunțați, o să luptați până în ultima secundă pentru a afla adevărul…

Am spus eu asta? Și dacă am spus, am spus o prostie, pentru că nu am cum! E dureros, însă sunt șase ani domnule, șase! Știți ceva? Nu mi-l aduce înapoi!

„Anul trecut am fost, pentru prima oară, la Colectiv. E sfâșietor!”

Mult timp nu v-ați găsit puterea să mergeți la Colectiv, ați ajuns, între timp, în acel loc?

Am fost, anul trecut am ajuns. M-a luat un prieten de-ai lui Alex, care a fost și șeful lui la o revistă. A mers băiatul ăsta, că altfel nu aș fi putut să mă duc, îți dai seama, mai ales că eram operată deja la un picior. Este sfâșietor! Și vreau să spun că ar fi trebuit să se amenajeze ceva, aia e o fabrică năruită, măcar să fie un loc în care să te duci să pui o lumânare.

I-ați transmis fiului, de fiecare dată, să nu plece din România…

Dacă ești bun, poți să te realizezi oriunde în lume. România trebuie condusă de oameni cum trebuie, să facă din țara asta o țară cum trebuie, dacă toată lumea deșteaptă, frumoasă pleacă, aici rămân proștii, nu? Ăștia deștepți să stea aici, ăsta este idealul. Însă acum, în pandemia asta, dacă el ar fi în viață, nu știu dacă aș putea să-i spun la fel.

„Nu am învățat nimic din drama de la Colectiv. Au rămas părinții cu traumele”

Ne-a arătat pandemia, cu adevărat, cum suntem?

Ne-a demonstrat că suntem dezorganizați, nepăsători. Reacționăm când ne ajunge cuțitul la os, suntem mult prea leneși și indolenți. Este de la educația de acasă și de la instrucția de la școală. Cum sunt, uneori, învățătorii și profesorii absenți și indolenți, așa se formează și copiii. Dacă tu ești pasionat, dacă-i înveți cu sufletul, cu dragostea, cu milă, ies altfel. Asta le spun în fiecare zi antrenorilor: „Iubiți-vă copiii, ei vă aduc banii în buzunar și vă pun pâinea pe masă!”

CITIȚI AICI prima parte a interviului cu Ana Pascu –- EXCLUSIV. Ana Pascu, doamna scrimei românești, cel mai longeviv președinte de federație. Cum am ratat organizarea unui campionat mondial și reacția halucinantă a unui sponsor. „Iar veniți să cerșiți?”

Considerați că nu am învățat nimic din drama de la Colectiv?

Părerea mea e că nu… nu am învățat nimic. Au rămas părinții cu traumele, care, fie vorba între noi, astea nu trec cu nimic, poți să ai medicamentele din lume, uite ce e aici pe biroul meu, poți să te mai duci la spectacole, să glumești, să râzi, nu, nu trece, în tine ești rupt. Pe mine, copiii ăștia de aici, de la federație, m-au salvat de depresie și țin să le mulțumesc din suflet. Însă o depresie este și a fost, chiar dacă iau pastile, în fiecare lună cred că mai adaug ceva și tot schimb perna după fiecare seară. E plină de lacrimi. De-asta îmi fac și de lucru, altfel, pur și simplu, înnebunești. Aici e lumea mea, am lucrat 31 de ani ca președinte, unde să mă duc? De șase ani nu am mai mers nici măcar la un spectacol. Nicăieri! Am zis că e nedrept ca eu să mă distrez și el să fie acolo, pe cuvânt. Îmi duc viața mai departe, însă nu cum ar trebui. Am rămas fără vitalitatea pe care am avut-o înainte, simt, mereu, că trebuie să mai fac ceva, însă nu pot, nu pot să-mi scot din minte ce s-a întâmplat. Am vândut și casa, ne-am mutat de acolo, pur și simplu nu aveam cum să intru în camera lui.

(N.r. În spatele biroului, pe un altar cu mai multe icoane, Ana Pascu se întoarce spre fotografia în care se află Alexandru).
Uite fotografia, aici este cu un coleg de liceu, care are un copil și Alex se uită cu așa mare drag. Ne-a îndurerat și e imposibil să-mi mai treacă vreodată. Și eu am fost mai puternică, mai luptătoare, soțul meu, chiar dacă a fost medic, nu e ca mine. E o luptă și caut să nu mă gândesc la tot ce implică o astfel de luptă. Urât! Să nu îți iasă din cap șase ani de zile în care, în fiecare noapte, plângi. Cum pun capul pe pernă, asta fac. Și trebuie să o schimb, de fiecare dată… în fiecare seară.

„Nu a avut ventilație în avionul care l-a transportat pe Alex în Franța, asta s-a întâmplat, nu a avut tot ce trebuie”

Nu ați încercat să găsiți răspunsurile în altă parte, e clar că acest proces bate pasul pe loc!

Unde? Eu, de exemplu, nu știu ce s-a întâmplat în avion. Au plecat cu un avion care nu avea nimic. Când am hotărât să-l trimit în Franța, nu mi-au dat voie să trimit un medic, care era pregătit cu tot ce avea nevoie. Eram disperată, sărea haina de pe mine. Când am văzut că Alex avea temperatură 41 mi-am dat seama că e septicemie și le-am zis să facă tot posibilul să plece. Arafat a spus că nu merge nimeni cu avionul, a însoțit o fată, nu știu ce era ea acolo. Nu am reușit să știu ce s-a întâmplat în avion.

Ce credeți că s-a întâmplat în avion? Alex s-a stins în timpul zborului, la data de 11 noiembrie…

Nu a avut ventilație, asta s-a întâmplat, nu a avut tot ce trebuie. M-am gândit ce putea să fie, am discutat cu toți colegii. Asta e o întrebare pe care o port în suflet, am adresat-o și nu-mi răspunde nimeni. Au spus că a murit pe aeroport, în Franța, când era deja trimis un elicopter să-l ducă la spital. În zilele acelea cred că am vorbit câte 10 ore la telefon. Strigătul nostru, al părinților, nu aste auzit, sunt multe întrebări fără răspuns și, din acest motiv, am decis să nu prea vorbesc pe acest subiect, îmi ajung lacrimile. Sunt părinți care s-au dus după copiii lor și, știți cum se spune, nici eu nu mă simt prea bine. Bărbatul meu asta îmi spune, că sunt o luptătoare, însă am obosit cu atâta luptă.

Ultima întrebare. I-ați iertat pe cei care se fac vinovați de moartea lui Alexandru?

Pe cine? Din moment ce instituțiile statului nu sunt în stare să ne spună cine este vinovat, din moment ce am auzit că unul e, din nou, primar. Ei există, nu le e frică, nu sunt pedepsiți. Foarte bine, nici nu vreau să le ia cineva capul, însă marea problemă este că nu învățăm nimic din drama asta. Și o să se întâmple, într-o zi, în altă parte. Dacă i-am iertat? Eu nu sunt în măsură, Dumnezeu știe, el știe ce s-a întâmplat, el o să ierte sau nu. Nu sunt o răzbunătoare, o vindicativă, dar e trist, extraordinar de trist. Aveau o treabă de făcut, să verifice o ușă, însă lăcomia asta… a tuturor. Și a proprietarilor de acolo, trebuia să-i constrângă să aibă 500 de spectatori, să le dea ceva mai ieftin. Și el nu a venit să apeleze la noi, să se sfătuiască, să ne spună, tată, mamă, am nevoie de banii ăia, să se fi dus într-un loc reprezentativ, nu într-o văgăună. De-aia nu am fost de acord cu asta. Și am rămas cu chitara aia.

CITIȚI AICI prima parte a interviului cu Ana Pascu –- EXCLUSIV. Ana Pascu, doamna scrimei românești, cel mai longeviv președinte de federație. Cum am ratat organizarea unui campionat mondial și reacția halucinantă a unui sponsor. „Iar veniți să cerșiți?”

  • Ana Derșidan Pascu s-a născut în București, la data de 22 septembrie 1944. A început scrima la 13 ani, specializarea floretă și a câștigat, la Campionatele Mondiale, titlul la echipe, în 1969, două medalii de argint, în 1965 și 1970, tot la echipe, un bronz la individual în 1971, cinci medalii de bronz la echipe, în 1961, 1967, 1973, 1974 si 1975.
  • A participat la trei ediții ale Jocurilor Olimpice, iar în Mexic (1968) și la Munchen (1972) a fost medaliată cu bronz.
  • Între 1980 si 1982, a lucrat ca profesor – antrenor la Clubul Sportiv Școlar nr. 1 București, iar din 1982 la Federația Româna de Scrimă, pentru început, a fost secretar general, iar din 1994 președinte executiv.
  • În cadrul Federației Internaționale de Scrimă (FIE), a fost membră a Comisiei de organizare, din 1983, a celei de competiții din 1996, si a celei de arbitraj, din 1998. A devenit membru al Comitetului Executiv al FIE, din 2000, iar din 2004, vicepreședinte al FIE.
  • Din 2004 este si vicepreședinte al Comitetului Olimpic si Sportiv Român.
  • A primit titlurile de Maestru al Sportului si Maestru Emerit al Sportului, iar în 2000 i-a fost conferit Ordinul național „Pentru Merit” în grad de ofiter. (sursa: www.cosr.ro)
Urmăriți Playsport.ro și pe

CLASAMENT PLAY-OFF SUPERLIGA
# Echipa M V E Î Gol. Pct.
1FCSB1052312:1149
2CFR 1907 Cluj1061319:1446
3Universitatea Craiova1061318:1444
4Farul Constanta1042419:2036
5Sepsi OSK Sfantu Gheorghe1033417:1734
6Rapid1011813:2232
CLASAMENT PLAY-OUT SUPERLIGA
# Echipa M V E Î Gol. Pct.
1Uta Arad952215:1137
2Oţelul961211:736
3AFC Hermannstadt942313:734
4Universitatea Cluj933312:1033
5Petrolul Ploiesti93248:1429
6Politehnica Iasi93157:827
7Dinamo Bucuresti924310:1225
8FC Botosani942311:1125
9FC Voluntari924311:1024
10U Craiova 194891358:1622