„De-asta îmi fac și de lucru, altfel, pur și simplu, înnebunești. Aici e lumea mea, am lucrat 31 de ani ca președinte, unde să mă duc? De șase ani nu am mai mers nici măcar la un spectacol. Nicăieri!”.
La 77 ani, Ana Pascu, fosta floretistă medaliată olimpic și cel mai longeviv președinte de federație din sportul românesc – între 1982 și 2012 în fruntea FR Scrimă-, în prezent președinte onorific și vicepreședinte al Federației Internaționale de Scrimă, continuă să meargă, zilnic, la biroul său de la FRS. Lucrează, ajută, încearcă să uite de suferința unei mame care și-a pierdut singurul fiu”. Pentru că, uneori, chiar și mamele pot fi „înfiate”.
„Pe mine, copiii ăștia de aici, de la federație, m-au salvat de depresie și țin să le mulțumesc din suflet”
Într-un interviu acordat pentru PlaySport.ro, doamna scrimei românești vorbește, printre satisfacții, regrete, reproșuri și umilințe, despre trecutul și viitorul unui „sport-tezaur” pentru România.
CITIȚI AICI prima parte a interviului cu Ana Pascu –- EXCLUSIV. Ana Pascu, doamna scrimei românești, cel mai longeviv președinte de federație. Cum am ratat organizarea unui campionat mondial și reacția halucinantă a unui sponsor. „Iar veniți să cerșiți?”
În partea a doua, Ana Pascu a acceptat să deschidă un subiect crunt, dispariția fiului său, Alexandru Pascu, basistul formației Goodbye to Gravity, cel care, la 33 de ani, a murit în urma incendiului de la Colectiv. Au trecut șase ani fără să avem un vinovat pentru 64 de vieți pierdute, întrebările nu au primit răspuns, iar amintirile au rupt piepturi și au umplut obrajii de lacrimi.
Greu! În fiecare zi trebuie să fac eforturi și să spun: „așa a fost să fie!”. Nu am altă explicație, să sper că e bine acolo unde e, pentru că a fost un copil de excepție… de excepție. Un copil căruia nu i-am deschis un caiet niciodată, nu a fost nevoie! La școală, deși era la școală germană, iar noi habar nu aveam de această limbă, am avut parte doar de felicitări din partea profesorilor. Vreau să zic că la facultate mi-a intrat al treilea, la arhitectură.
Nu a vrut să devină doctor, a spus: „Mamă! Eu nu pot să mă duc într-un loc atât de trist, nu mă văd într-un spital!”. Și l-am întrebat unde vrea să facă? „Știu la ce mă duc, la Arhitectură!”. A venit din camera cealaltă cu o foaie de hârtie pe care a desenat un „Garfield”. „Îți place, mamă?” Dacă tu crezi că asta crezi înseamnă arhitectură, te înșeli amarnic. I-am transmis să dea examen la Politehnică, că tot s-a lăudat că e bun la matematică și, după, mai discutăm. Dacă vrei să te pregătești pe banii tăi, pe timpul tău, pe resursele tale pentru arhitectură, nu am nimic împotrivă. Și ce s-a mai bucurat! La un moment dat, eram plecată împreună cu soțul meu prin Franța, când mă sună: „Mamă, dacă intru la Politehnică, îmi cumperi o chitară?” Când m-am întors, mi-a cerut chitara. Intrase la Politehnică. I-am cumpărat chitara, o am și acum!
Nu! De ce să te mint, nu am fost. Și imi reproșez. Pentru că era un grup de copii extraordinar. Unii au murit, cu alții nu am mai ținut legătura.
Eu i-am chemat aici, am vrut să-i supraveghez. Mi-am spus eu că cine știe pe unde se duce, mulți copii, băutură. Mergeam la ușă și era o gaură mică. Și ce serioși erau. Știi ceva, eu am vrut să facă scrimă, însă nu i-a plăcut. A zis că nu, ce e asta, „țipați, așa, fără rost”.
Nu! Nici măcar nu pot să accept acest „de ce” și nu am cum să mi-l explic. Încerc să nu mă mai gândesc, încerc, pentru că simt că mă îmbolnăvesc, simt că se rupe pieptul. Trebuie să îți mărturisesc ceva, nu există zi lăsată de Dumnezeu, fără ca, atunci când pun capul pe pernă, să nu lăcrimez. În rest, mă abțin foarte bine, controlez foarte bine, scrima te învață cum să ascunzi o durere, însă asta m-a depășit total. Nu am înțeles de ce trebuia să întâmple așa ceva, nu am înțeles cum s-a întâmplat, nu știu aproape nimic din tot episodul ăsta, decât atât, cât am stat la capul lui. Însă am tras o concluzie, oamenii, atunci când nu au o problemă deasupra capului lor, nu au milă. Mila a devenit foarte rar întâlnită… Am simțit și atunci această aroganță, lipsa asta de milă de care vorbesc.
Da. Îmi reproșez și azi. Puteam să-l trimit oricând în Franța și, te rog, nu mă pune să detaliez, nu îmi face bine, însă mi-au spus să nu-l mișc de acolo, că au tot ce le trebuie. Același… „avem tot ce ne trebuie” care ne sună, de șase ani, în cap.
De șase ani! Asta e normal să se întâmple în România? De șase ani! Crezi că ăsta e un preces normal? Chiar înnebunești! Nimeni nu încearcă să descopere ce a fost, nimeni, să vadă ce s-a întâmplat cu adevărat. Nu se vrea! Adică nu suntem proști!
Am fost, însă nu s-a discutat nimic, au amânat de fiecare dată și am zis că nu o să mă mai duc, am tot fost până anul trecut. Se tergiversa cu bună știință, să-ți bați joc de mine, să mă ții acolo ore întregi pentru nimic. Atunci de ce să mă mai duc?
Am spus eu asta? Și dacă am spus, am spus o prostie, pentru că nu am cum! E dureros, însă sunt șase ani domnule, șase! Știți ceva? Nu mi-l aduce înapoi!
Am fost, anul trecut am ajuns. M-a luat un prieten de-ai lui Alex, care a fost și șeful lui la o revistă. A mers băiatul ăsta, că altfel nu aș fi putut să mă duc, îți dai seama, mai ales că eram operată deja la un picior. Este sfâșietor! Și vreau să spun că ar fi trebuit să se amenajeze ceva, aia e o fabrică năruită, măcar să fie un loc în care să te duci să pui o lumânare.
Dacă ești bun, poți să te realizezi oriunde în lume. România trebuie condusă de oameni cum trebuie, să facă din țara asta o țară cum trebuie, dacă toată lumea deșteaptă, frumoasă pleacă, aici rămân proștii, nu? Ăștia deștepți să stea aici, ăsta este idealul. Însă acum, în pandemia asta, dacă el ar fi în viață, nu știu dacă aș putea să-i spun la fel.
Ne-a demonstrat că suntem dezorganizați, nepăsători. Reacționăm când ne ajunge cuțitul la os, suntem mult prea leneși și indolenți. Este de la educația de acasă și de la instrucția de la școală. Cum sunt, uneori, învățătorii și profesorii absenți și indolenți, așa se formează și copiii. Dacă tu ești pasionat, dacă-i înveți cu sufletul, cu dragostea, cu milă, ies altfel. Asta le spun în fiecare zi antrenorilor: „Iubiți-vă copiii, ei vă aduc banii în buzunar și vă pun pâinea pe masă!”
CITIȚI AICI prima parte a interviului cu Ana Pascu –- EXCLUSIV. Ana Pascu, doamna scrimei românești, cel mai longeviv președinte de federație. Cum am ratat organizarea unui campionat mondial și reacția halucinantă a unui sponsor. „Iar veniți să cerșiți?”
Părerea mea e că nu… nu am învățat nimic. Au rămas părinții cu traumele, care, fie vorba între noi, astea nu trec cu nimic, poți să ai medicamentele din lume, uite ce e aici pe biroul meu, poți să te mai duci la spectacole, să glumești, să râzi, nu, nu trece, în tine ești rupt. Pe mine, copiii ăștia de aici, de la federație, m-au salvat de depresie și țin să le mulțumesc din suflet. Însă o depresie este și a fost, chiar dacă iau pastile, în fiecare lună cred că mai adaug ceva și tot schimb perna după fiecare seară. E plină de lacrimi. De-asta îmi fac și de lucru, altfel, pur și simplu, înnebunești. Aici e lumea mea, am lucrat 31 de ani ca președinte, unde să mă duc? De șase ani nu am mai mers nici măcar la un spectacol. Nicăieri! Am zis că e nedrept ca eu să mă distrez și el să fie acolo, pe cuvânt. Îmi duc viața mai departe, însă nu cum ar trebui. Am rămas fără vitalitatea pe care am avut-o înainte, simt, mereu, că trebuie să mai fac ceva, însă nu pot, nu pot să-mi scot din minte ce s-a întâmplat. Am vândut și casa, ne-am mutat de acolo, pur și simplu nu aveam cum să intru în camera lui.
(N.r. În spatele biroului, pe un altar cu mai multe icoane, Ana Pascu se întoarce spre fotografia în care se află Alexandru).
Uite fotografia, aici este cu un coleg de liceu, care are un copil și Alex se uită cu așa mare drag. Ne-a îndurerat și e imposibil să-mi mai treacă vreodată. Și eu am fost mai puternică, mai luptătoare, soțul meu, chiar dacă a fost medic, nu e ca mine. E o luptă și caut să nu mă gândesc la tot ce implică o astfel de luptă. Urât! Să nu îți iasă din cap șase ani de zile în care, în fiecare noapte, plângi. Cum pun capul pe pernă, asta fac. Și trebuie să o schimb, de fiecare dată… în fiecare seară.
Unde? Eu, de exemplu, nu știu ce s-a întâmplat în avion. Au plecat cu un avion care nu avea nimic. Când am hotărât să-l trimit în Franța, nu mi-au dat voie să trimit un medic, care era pregătit cu tot ce avea nevoie. Eram disperată, sărea haina de pe mine. Când am văzut că Alex avea temperatură 41 mi-am dat seama că e septicemie și le-am zis să facă tot posibilul să plece. Arafat a spus că nu merge nimeni cu avionul, a însoțit o fată, nu știu ce era ea acolo. Nu am reușit să știu ce s-a întâmplat în avion.
Nu a avut ventilație, asta s-a întâmplat, nu a avut tot ce trebuie. M-am gândit ce putea să fie, am discutat cu toți colegii. Asta e o întrebare pe care o port în suflet, am adresat-o și nu-mi răspunde nimeni. Au spus că a murit pe aeroport, în Franța, când era deja trimis un elicopter să-l ducă la spital. În zilele acelea cred că am vorbit câte 10 ore la telefon. Strigătul nostru, al părinților, nu aste auzit, sunt multe întrebări fără răspuns și, din acest motiv, am decis să nu prea vorbesc pe acest subiect, îmi ajung lacrimile. Sunt părinți care s-au dus după copiii lor și, știți cum se spune, nici eu nu mă simt prea bine. Bărbatul meu asta îmi spune, că sunt o luptătoare, însă am obosit cu atâta luptă.
Pe cine? Din moment ce instituțiile statului nu sunt în stare să ne spună cine este vinovat, din moment ce am auzit că unul e, din nou, primar. Ei există, nu le e frică, nu sunt pedepsiți. Foarte bine, nici nu vreau să le ia cineva capul, însă marea problemă este că nu învățăm nimic din drama asta. Și o să se întâmple, într-o zi, în altă parte. Dacă i-am iertat? Eu nu sunt în măsură, Dumnezeu știe, el știe ce s-a întâmplat, el o să ierte sau nu. Nu sunt o răzbunătoare, o vindicativă, dar e trist, extraordinar de trist. Aveau o treabă de făcut, să verifice o ușă, însă lăcomia asta… a tuturor. Și a proprietarilor de acolo, trebuia să-i constrângă să aibă 500 de spectatori, să le dea ceva mai ieftin. Și el nu a venit să apeleze la noi, să se sfătuiască, să ne spună, tată, mamă, am nevoie de banii ăia, să se fi dus într-un loc reprezentativ, nu într-o văgăună. De-aia nu am fost de acord cu asta. Și am rămas cu chitara aia.
CITIȚI AICI prima parte a interviului cu Ana Pascu –- EXCLUSIV. Ana Pascu, doamna scrimei românești, cel mai longeviv președinte de federație. Cum am ratat organizarea unui campionat mondial și reacția halucinantă a unui sponsor. „Iar veniți să cerșiți?”