Tehnicianul numit recent la UTA Arad oferă răspunsuri memorabile și lansează perspective inedite, prin filtrul celui care l-a titularizat pe Chiricheș la 18 ani, a pregătit cluburi românești de tradiție și a lucrat alături de Anghel Iordănescu și Christoph Daum.
Îl pot prezenta strict în baza evaluării făcute rapid. Consider că am venit cu câteva principii ofensive în plus, pe lângă munca foarte bună depusă de Laszlo Balin și staff-ul lui. Lucruri pe care le-am gândit și strategic, funcție de fiecare adversar până acum. Ne-a ieșit de minune în primele două meciuri, alternând 4-3-3 și 4-2-3-1. Cu Dinamo a fost o situație specială pe care nu am antrenat-o, nu aveam cum să o anticipez și să o pregătim în timpul foarte scurt de până acum. Vom asimila împreună mai multe planuri, defensive și ofensive.
Mereu am avut în minte calificarea în play-off, deși nu a fost un obiectiv impus de conducere. E drept, după remiza cu Dinamo, șansele sunt ușor diminuate, dar nimic nu e pierdut. Nu suntem în acest moment controlați de acest obiectiv, mai mult cred că ar trebui să vină ca o consecință a lucrurilor pe care le facem împreună. Deci, nu e o presiune în plus.
Identitatea noastră e într-o construcție permanentă, grupul a suferit modificări. Dar de doi ani și ceva s-au făcut lucruri fantastice la UTA, echipa a crescut continuu. Am în minte și în suflet să fac același lucru! Da, multiculturalitatea și multinaționalismul există la UTA, dar baza fotbalului e aceeași. Și cer același profesionalism, fie că vii de la 3.000 de km, fie că doar ieși din scara blocului. Nu avem probleme din punctul acesta de vedere. E un dialog permanent, direcția conturată de mine și de staff este respectată. De fapt, gestionarea grupului e în grija fiecăruia, eu ca antrenor gestionez doar situațiile create. Și am suficientă experiență asupra acestor abordări. Am lucrat și la U Cluj, și la Brașov, cu mulți jucători străini. La UTA, spre exemplu, de aceea am și decis ca Ubbink să fie investit căpitan, alături de Iacob și Benga. Pentru a da și mai multă responsabilitate jucătorilor străini.
Sunt doi jucători “sub vârstă” care îmi plac foarte mult, Miculescu și Isac. Amândoi au potențial foarte mare și mă aștept ca, într-un viitor nu foarte îndepărtat, să fie acolo.
Chiar e o provocare inedită! Cred că realitatea e însă mult mai serioasă la Dinamo, din păcate, și nu ar fi potrivit să folosesc o metaforă. Uite, ce am învățat până acum din fotbal e că viețile suporterilor sunt cele mai influențate de ce se întâmplă la un club. Așa că îmi doresc să fie un film sau o carte cu happy-end, indiferent de titlu! Suntem competitoare, sunt detașat de trecut și privesc doar spre prezent și viitor dar pentru fanii dinamoviști aș vrea să fie bine. Pentru că inima unui suporter nu o poate lua nimeni.
M-ai rugat să răspund sincer… altă alternativă pentru mine nu există (râde). E foarte motivant să ai în spate un capital de energie de acest fel, te ajută de cele mai multe ori. Firește, când echipa nu răspunde așteptărilor, e și posibilitatea de a fi cumva lovit, înte ghilimele, mental, de bumerangul presiunii acumulate. Dar eu prefer mult mai mult un club cu istorie în spate, cu oamenii care au iubit și iubesc clubul, acceptându-l ca fiind un mod de viață. La UTA am găsit o situație poate ușor nouă, pentru mine. Sunt oameni care trăiesc pentru UTA Arad! Și clubul acesta nu poate fi niciodată al unui patron, antrenor sau jucător, ci al suporterilor.
Sunt mai multe baraje, pe care le-am simțit și eu. Chiar dincolo de fotbal, noi, românii, avem aceste baraje pe oriunde am merge. Dar chiar și așa mie mi se umple inima de mândrie să spun că sunt român, în străinătate! Să-ți povestesc o întâmplare specială legat de asta!
Eram antrenor federal, la echipa națională, în staff-ul lui Anghel Iordănescu. Și am mers să-l urmăresc pe Chiricheș în Anglia, la un Tottenham-Chelsea. Am zis să merg și la un meci de campionat al celor de la Chelsea, dacă tot sunt la Londra. Și am intrat în vorbă cu Antonio Conte, antrenor atunci pe Stamford Bridge, și Gabriele Oriali, fostul mare internațional italian, din staff-ul lui. După câteva minute de conversație, în italiană, au rămas blocați când le-am spus că sunt român. Am fost mândru de asta! Și s-a și legat o legătură inedită. Pentru că mama lui Oriali era româncă, din zona Iașiului! Când ne-am reîntâlnit la amicalul Italia-România de la Bolgona, Oriali m-a luat de mână să mergem să-l salutăm pe Conte. Am fost mândru.
Să știi, chiar au fost! Dar nu aș vrea să dau nume pentru că mă tem că pot omite jucători care merită să fie nominalizați. Eu am luptat și voi lupta mereu să dărâm mitul că fotbaliștii sunt proști. Poate sunt slab pregătiți, inculți. Plătind astfel tributul faptului că nu au putut merge prea mult la școală. Dar sunt inteligenți, gândește-te că lucrează și au decizii sub presiune! Au imaginație, creativitate! Eu aș merge oricând la luptă cu un sportiv de performanță alături, decât cu un student care termină Facultatea cu media 6 sau 7!
E un lucru pe care l-am avut mereu în mine, nu s-a întâmplat deodată. Încă de când jucam, studiam. Am fost mereu o fire analitică. Notam, spre exemplu, antrenamentele încă de pe la 18-19 ani. Nu a fost o chestie insfulată, am simțit-o în interiorul meu și am dezvoltat-o. Am vrut mereu să înțeleg cum și de ce se întâmplă lucrurile. Așa că trecerea spre antrenor chiar a fost ușoară, după ce nu am mai jucat.
Fie că pleci de la o echipă, fie că ești demis, asta te afectează destul de tare pe moment. Avem sentimente, nu suntem roboți… Dar reînveți, de fiecare dată, că asta ține de specificul meseriei. Mi-am dat seama de mult că noi nu lucrăm, ca antrenori, doar cu banii patronilor, ci și cu pasiunile lor. În ce mă privește, uneori lucrurile mergeau bine între noi dar apoi apăreau fisuri și prin slăbăciunea umană deveneau prăpăstii. Și s-a ajuns la separare. Dar mai mereu nu a fost vorba de competență, ci de diferențe mari de gândire apărute în momentul în care nu erau rezultate.
Cred că suntem mult mai aplicați și mai dezvoltați ca organizare acum. Înțelegem mai mult și mai repede ce înseamnă industria fotbalului. Mai mult, am observat schimbările făcute la nivel de Școală Federală de Antrenori. Ca percepție, ca asimilare, din partea cursanților. Iar în viața de zi cu zi a fotbalului, simt că antrenorii explică mai mult jucătorilor, acum, ce să facă și de ce să facă. E o comunicare mai bună azi. La rândul lor, jucătorii au devenit mult mai reponsabili. Pentru mine, fotbalistul viitorului e fotbalistul-antrenor. Cel care poate gândi și ca un tehnician.
Cred că pe atunci erau mai mulți oameni care aveau “ochi”, cum se spune, la fotbal. Practic, acum cred că lipsește deseori figura unui director sportiv cu “ochi”, care să cunoască lucruri și să fie investit cu o responsabilitate reală. E încă un procent mic de cluburi care se organizează foarte bine în direcția asta.
În mod cert nu pot fi obiectiv total, există o afinitate. E vorba de Vlad Chiricheș, pe care l-am preluat la Internațional Curtea de Argeș pe când el avea 18 ani. Nu prea prindea lotul atunci. Când i-am văzut calitatea după anumite teste și discuții, mi-am date sama că, orice ar fi, el trebuie să joace! Și a jucat. Chiar și după ce, țin minte, a greșit flagrant într-un meci contra lui Dinamo, în fața lui Marius Niculae, eu l-am menținut titular. Și de-atunci a mers numai în sus!
E bine ca ai spus soluții. Pentru că sunt mai multe, într-adevăr. O variantă o reprezintă un lider non-verbal, cum e Vlad Chiricheș, pentru care exprimarea fotbalistică și limbajul corporal exprimă suficient. El simte foarte bine momentul când să arate tenta de autoritate, de căpitan! O minge pe care o scoate in extremis, urmată apoi poate doar de un gest. E suficient! E mai grăitor ca o mie de cuvinte pentru coechipieri! Însă, în cazul acesta, liderul verbal trebuie să devină antrenorul. El vine în completarea conceptului de leadership. Dar există și varianta cealaltă. Spre exemplu, la România U21 cu Mirel Rădoi selecționer, când Ionuț Rațu era căpitan, lider verbal, clar. Atunci, Mirel a simțit și a preluat partea strategică și non-verbală. O rețetă diferită, dar de succes. Important e să fie echilibrul și complementaritatea.
Nu știu dacă ar fi fost situații asemănătoare. Cred că sunt maniere diferite de a conduce grupul. Christoph avea un mod permisiv de a conduce, dar în același timp cu multe cerințe, nu îți dădea timp să te gândești la altceva în afară de fotbal. Și cred că dacă ar fi fost centrat mai mult pe rezultat, cum a fost Iordănescu, ar fi avut șanse mai mari de reușită. Daum a fost adus pentru o revoluție de mentalitate. Și, de obicei, nu cei care fac revoluțiile se bucură de ele, ci următorii.
Pe Loți Boloni l-am urmărit câteva zile într-un cantonament al lui Al Ittihad pe vremea când îl monitorizam pentru echipa națională pe Lucian Sânmărtean. Într-un stagiu în Italia erau echipa. Și mi s-a confirmat ce simțisem din exterior. Boloni are un stil autoritar și disciplinat, care e acceptat o perioadă, dar care ulterior… Dovadă și rezultatele extraordinare cu Anvers, după care modul în care a plecat de acolo. Nu știu ce s-ar fi întâmplat cu el selecționer, dar sigur s-ar fi produs o revoluție. Nu știu însă cu ce efecte!
Concret, lumea cere un nucleu de bază la națională. Dar mi-am dat seama, în cei trei ani de activitate acolo, că nu avem generații omogene, luate de la vârste fragede și aduse până la nivelul acesta, să putem ajunge să știm numele titularilor. Au fost foarte multe schimbări de lot pe durata mandatului lui Rădoi iar jucătorii chemați datorită formei lor chiar au dat randament. Așadar, nu mai văd atât de larg conceptul acesta de nucleu de bază! Apoi, cred că spontaneitatea e esențială la lotul național, pentru selecționer dar și pentru staff-ul său. Timpul e foarte scurt, trebuie să vorbească toți aceeași limbă și să dozeze eficient informațiile spre jucători. Îți trebuie spontaneitate! Finalmente, un jucător trebuie să rămână cu 3-4 lucruri importante și să le lucreze. Toți vor să ofere cât mai multă informație și blochează jucătorii. La ceea ce înseamnă staff, Edi a avut și are un mare avantaj, din start, în fața lui Boloni. Acesta îl voia secund pe Ursea, care nu era nici el conectat puternic la fotbalul nostru, sau pe Ciobotariu, spre exemplu, care era o soluție nerealistă, fiind prins deja într-un proiect la un club.
E simplu de răspuns. Acest om, antrenor, prieten, Anghel Iordănescu transmitea prin absolut fiecare detaliu și prin tot ceea ce făcea, per ansamblu, că nu există altă alternativă decât să câștigi. Această dorință de a câștiga permanent și tot! Și, nu oricând! Ci acum! Asta aș vrea să văd și la Edi Iordanescu și cred că așchia nu sare departe de trunchi (râde).
Sunt tipul de personalitate care nu se uită la defecte, ci la calități, și le dezvolt pe acestea.