Pentru mine, Alexandru Chipciu este cel mai fascinant personaj-Rubik dintre fotbaliștii români de azi. Viața lui e un cub într-o contradictorie și permanent captivantă configurație. Când crezi că fața cubului se face de-o culoare, așteaptă-te la o revoluție!
Nu cred c-ar fi putut să fie altfel. Plecat din copilăria Brăilei tumultuoase și pestrițe, devenit fotbalist în Brașovul molcom de Ardeal. Campion cu FCSB, dar și cu CFR Cluj. Și cu Anderlecht. Când extremă, când mijlocaș central, când fundaș dreapta, când vârf fals. Studiază psihologia și îl citește pe Jordan Peterson. El, “băiat de maior în armată și băiat de cartier pe străzile unde mascații veneau de cinci ori pe săptămână”.
La 33 de ani, tată pentru patru fete de basm, aproape 50 de meciuri pentru România, jucător excepțional idolatrizat la FCSB, răfuieli cu Hindrich și fanii în Gruia, subiect de transfer vara asta între CFR și “U” Cluj. Simțiți cubul, clic-clic?
“E un paradox în mine. Și am momente de explozie”, spune Chipciu. Ah, perfect, atunci asta bag în titlu, interviu exploziv, cum altfel?! Dar ce mai are Alex Chipciu este rarisim în fotbal: spune ce simte și ce crede, parcă indiferent dacă doare pentru pentru martori și cât doare pentru el. De ce? “Ca să nu-mi omor sufletul”. Nici urmă de inocență nătângă, intrăm în sufletul și povestea unuia dintre cei mai inteligenți și profunzi fotbaliști români!
Gata! Rotiți cubul!
Povestește-mi cel mai lipsit de rost sau chiar nociv lucru pentru formarea unui copil în fotbal pe care l-ai trăit și pe care viața în fotbal ți l-a demontat ulterior!
O chestie de care chiar m-am lovit: când eram copil, toți antrenorii mă încurajau să driblez, toți îți spuneau să o iei singur, să “faci” faza. Peste ani, mai ales când am ajuns în Belgia, mi-am dat seama că ar fi trebuit să fie exact… invers! Noi vrem să facem lucruri extraordinare din orice fază și ne complicăm. Fotbalul de top de azi e din cât mai puține atingeri și în echipă! Uite la Silkeborg cu Steaua: cât de simplu, Doamne!, cât de simplu și eficient au jucat danezii! Simplu construiau, dezvoltau ocazii, simplu marcau! La noi, de mic te învață: ia-o cu talpa, urcă-te pe ea! (râde). Degeaba ai tu talent, când fotbalul mare se joacă simplu azi!
Când ai ajuns la Anderlecht, văzând cum abordează fotbalul Tielemans sau Dendoncker, cum e viața construită în jurul fotbalului de înaltă performanță, ți-ai spus în sinea ta: “niciodată n-o să reușim cu naționala noastră sau cu cluburile să schimbăm ierarhiile”?
Da, cam așa a fost. Am ajuns și la ceea ce înseamnă un exemplu mondial în fotbalul juvenil, Belgia. La Anderlecht, juniorii se antrenau cu seniorii, îi vedeam atât de “dezghețați” și cu o atitudine așa profesionistă că îi și spuneam lui Stanciu: “Ăștia și mâine pot juca în locul nostru!” La cum stau lucrurile, țări precum Belgia se vor detașa tot mai mult de noi. Au antrenori de copii și juniori bine pregătiți, bine plătiți și foarte respectați. Noi, nu. E posibil să nu mai prindem niciodată din urmă țările astea.
Ce tânăr jucător în cei 5 ani la FCSB ți-a înșelat cumva așteptările cu parcursul ulterior?
Eu nu susțin etichetele timpurii puse jucătorilor. Îți povestesc și de ce. Când eram la Anderlecht, au venit mai mulți juniori din academie la prima echipă. Saelemaekers, care acum e la Milan și costă zeci de milioane de euro, era printre ei. Belgienii împărțeau juniorii care treceau spre seniori în categorii de potențial: A, B și C. După evaluările lor, funcție de potențialul de creștere, de marja de progres a fiecăruia. Saelemaekers era în categoria C!
Și invers, n-ai avut coechipieri la FCSB pe care tu îi vedeai de “prima categorie”, să spunem, și care n-au confirmat?
Cred că Gabi Iancu putea să facă mult mai multe, la un nivel mult mai mare, până acum. Nu înseamnă că a făcut puține sau că nu mai poate. Doar că, după ce a fost decisiv la Steaua cu Dinamo Tbilisi în cupele europene, credeam că va “exploda”. Apoi, ar mai fi Vlad Mihalcea. Mirel Rădoi ținea mult la el și simțea că va ajunge fotbalist mare. Acum, l-am reîntâlnit în Cupa României, juca la Chiajna. Are doar 23 de ani, e încă tânăr, dar a pierdut câteva “starturi”.
Ai fost coleg cu Robert Vâlceanu la FCSB, dar și, la Brașov, cu Sabrin Sburlea, care a jucat inclusiv la națională! De ce crezi că au eșuat?
Mi se pare incredibil că Sburlea n-a ajuns ceea ce și eu credeam că va ajunge. INCREDIBIL! În Liga 2 la Brașov, cu Răzvan Lucescu, era regula cu un junior în teren, iar Sburlea îmi luase fața. Apoi, a crescut și a ajuns chiar și la națională. În cazul lui cred că e vorba de cum a abordat, și fizic, dar mai ales mental, o accidentare grea. Parcă o ruptură de ligamente a avut. După așa ceva îți revii greu la nivelul anterior, e mult peste o fractură sau altceva. Eu, mental, am fost “de fier” mereu. La Vâlceanu, debut de tânăr, gol în campionat din lovitură liberă, dar la Steaua era greu în acea vreme pentru un tânăr să prindă prima echipă. Și pentru că erau multe valori confirmate deja, dar și pentru că el era un fotbalist atipic, la Steaua se cereau atunci forță, viteză și putere la maximum.
La eșecul talentelor de acest fel cine poartă vina mai mare? Supraaprecierea timpurie din partea apropiaților, presei, publicului e atât de dăunătoare sau pur și simplu ei nu pot face saltul spre ce promite talentul lor?
Simțeam de mult, dar acum, când urmez cursurile de antrenor, mi s-a confirmat: educația! E peste presiune și peste propriile limite. Cu presiunea înveți să te descurci, dacă ești puternic, iar propriile limite înveți să ți le depășești, dacă muncești. Dar educația contează enorm: din ce mediu vii, influența familiei în creșterea și formarea ta ca om, dar și ca jucător. Ce ești dispus să faci în fotbal? Cum reziști la efort? Presiunea publică, mai ales prin presă, îți cauzează pentru că există un efect secundar: la prima nerealizare, ajungi să fii “distrus” doar pentru că înainte, la prima realizare, ai fost “făcut” uriaș!
Ai jucat, în special la Brașov, cu mulți sud-americani sau portughezi, unii cu cariere foarte modeste. Vin străinii din categoria asta cu gândul să aducă plus valoare în fotbalul nostru sau e cumplit că ocupă locurile tinerilor români, cum declara recent Gică Popescu?
Când eram mai tânăr, poate eram și mai naționalist. Acum posibil să mai fi atenuat puțin convingerile referitoare la străini. Au fost și sunt mulți la nivel mediocru, dar gândește-te că de la Brașov ai avut și un Rui Duarte, mult peste media jucătorilor români din perioada aia pe postul lui. Sau Ezequias, excepțional! Nu mai spun la Steaua. Eu cred că e o problemă de perspectivă mult mai complexă.
Care?
Suntem cu tot fotbalul nostru, ca nivel, mai jos decât în trecut. Și, într-o astfel de situație, începi să cauți vinovații. Pe de-o parte, cumva previzibil, prima oară te uiți spre străini. Pe de altă parte, e drept că nu mai ai azi stranieri ca Wesley sau Adailton în campionat, dar nici jucătorii români, parcă, de-atunci! Contextul, tendința, sunt generale și cuprind și străinii de la noi. Eu cred că regula U21 e bună, accept și regula ministrului Novak privind numărul obligatoriu de români în echipă. Dar am o întrebare: există vreun studiu, orice, care să ne arate șansele de reușită ale acestor măsuri? Garantează cineva că ne va fi mai bine, în fotbal și la națională? Pe ce ne bazăm? Că există și naționale bune cu campionate slabe, uite Kosovo. Sau, în Belgia, e campionatul plin de străini, dar naționala e pe locul 2 în lume!
Echipa lui Reghecampf care elimina Ajax a fost o revelație dincolo de rezultatele extraordinare. Peste toate parcă, un impact fizic impresionant. A fost o rețetă a succesului bazată majoritar pe factorul fizic?
Nu! Au fost multe elemente foarte importante. După 7 ani în care echipa nu luase campionatul, patronul a investit milioane de euro în jucători. Cine-ar fi făcut așa, în situația aia?! Tătărușanu, Boruceanu, Tănase, eu, Pintilii, Rusescu… Apoi, managementul sportiv. Meme Stoica, “tobă” de fotbal, care a contribuit și la venirea atâtor fotbaliști. Apoi, Reghe îți dădea o încredere fantastică, nu am cuvinte! Atunci, dacă jucam cu Real Madrid, nu ne gândeam unul înainte de meci că n-am putea să-i batem. Mintea noastră așa era setată, așa gândeam zi de zi. Apoi, mentalitatea noastră, că avea “material” cu care să fixeze abordarea asta. Reghe îmi spunea mie și lui Tănase: “Băi, voi sunteți jucători de Bayern Munchen, acolo vă văd ca valoare!” Îți dădea un curaj fabulos. Și, sigur, pregătirea de top a lui Tommy Neubert. Metodă germană, revoluționară pentru fotbalul nostru.
Așa cum descrii, pare echipa perfectă!
Atunci, să știi, totul mi se părea chiar perfect! Uite, am curajul să îți spun ce cred. Vreau să fiu bine înțeles, nu vorbesc de compararea performanțelor. Generația Mirel-Dică-Ghionea-Goian a ajuns în semifinale de Cupa UEFA. Steaua din anii ‘90 a luat titluri la rând și juca în Liga Campionilor. Dar eu cred că echipa noastră de-atunci, din perioada Reghecampf antrenor, a fost singura echipă de club românească după 1990 care se putea bate, din toate punctele de vedere, de la egal la egal cu orice formație europeană de top. Cu oricare! Păi noi am avut posesie mai mare decât Chelsea la ei acasă… Și ce echipă era Chelsea atunci!
Strategia de pregătire marca Neubert e o soluție pe termen lung sau dă rezultate doar pe termen scurt, apoi efectele dispar?
Eu cred că ține și de ce oferă jucătorul. Uite, Tommy e și acum la echipă. Dar dacă pui kilogramele noastre, de-atunci, pe Tavi Popescu, nu se pliază! Poate pe Coman, da. În echipa în care jucam eu erau “monștri” din punct de vedere fizic. Avea cu ce să lucreze! Mamă, păi Latovlevici, Pintilii… Pe Chiricheș, dacă îl driblai, se întorcea, te ajungea și lua mingea înapoi! Eu eram puternic încă de la Brașov, pe oricine întrebi acum îți spune: “Fugea Alex de rupea pâmântul pe-aici!”. Nu poți să ai rezultate cu aceeași metodă la jucători diferiți din punct de vedere al construcției fizice.
Gigi Becali e poate cel mai polarizat personaj din fotbalul nostru: între credință, caritate și investiții în fotbal versus fapte penale, “patron-antrenor” și altele. Cum a fost, până la urmă, relația cu el?
Cu Gigi Becali am avut într-adevăr o relație foarte bună. Și când a fost să merg la Anderlecht, zicea că nu vede echipa fără mine, nu voia să plec, ținea mult la mine. M-a apreciat mereu și eu l-am apreciat enorm. Am simțit că respectul dumnealui pentru mine e adevărat. Știu că e un om pe care azi îl iubești și poate mâine îl urăști. Dar câți nu suntem așa, de fapt?! Doar că el e în lumina reflectoarelor tot timpul și e mai vizibil lucrul acesta. Cât despre fotbal, îți spun, dacă Gigi Becali nu băga toți banii pe care i-a băgat în acești ani, tot fotbalul nostru era și mai jos decât e nivelul acum!
Te-a ajutat în gestionarea relației cu Gigi Becali tocmai faptul că și tu pari o coexistență a contrariilor? Cerebral, profund, sincer versus ieșiri nervoase cu Hindrich, un suporter la CFR Cluj și altele…
De multe ori m-am gândit la felul meu de-a fi, așa cum spui tu. Acum, când aud formularea “coexistență a contrariilor”, parcă îmi dau și mai bine răspunsul. Eu sunt un tip cerebral și încerc mereu să îmi ridic nivelul de conștientizare, caut să cultiv aceste zone, dar e clar un paradox în mine. Am momente de “explozie” când fac lucruri care n-au nicio legătură cu ce cred și spun. Îmi zicea și soția că practica rupe teoria la mine. Răspunsul cred că vine din copilăria mea. Am avut o educație bună, o familie foarte bună, tata era maior în armată. Dar pe stradă… La Brăila, acum 20 de ani, fiecare zi era ireală!
De ce?
Am crescut în cartier, unde trebuia să te bați, să fii puternic, alte reguli, eram băieți de cartier în viața de cartier. Păi veneau “mascații” pe stradă de cinci ori pe săptămână și poliția îți lua datele de cinci ori pe zi (râde). Cred că “exploziile” mele de acolo vin sau de-acolo au rămas. Mă străduiesc să devin ce am citit la Jordan Peterson: trebuie să fii un “monstru”, cu tot ce înseamnă el pozitiv, dar apoi trebuie să înveți să-l controlezi.
Trăim în aceste zile o poveste pe care poate n-o vom înțelege curând în toate detaliile ei reale. Devis Mangia, acuzat în Malta, acuzat în România de Răzvan Popa. Dincolo de speța prorpriu-zisă: poate face carieră în fotbalul românesc, la nivelul pe care îl merită din punct de vedere sportiv, un antrenor sau un fotbalist gay?
Pe povestea cu Mangia, cum spui și tu, avem doar niște acuze, n-avem certitudini, deci nu mă pronunț. Există totdeauna prezumția de nevinovăție. Dacă episodul cu Răzvan Popa e real și aș fi fost eu în locul lui Popa… hai să nu zic ce i-aș fi făcut atunci, pe loc! Dacă e real, e vorba de ceva care nu ține de gay sau heterosexual! Eu n-am probleme cu orientarea sexuală a nimănui. Nu ies cu steagurile pe stradă să susțin pe nimeni, dar respect orientarea fiecăruia. Însă în fotbalul românesc de acum nu cred că are cum să reușească un antrenor sau un fotbalist gay. Suntem, ca români, oricum mai drastici pe subiect, iar ca fotbal și ca societate, ambele planuri, mai sunt mulți ani, din ce simt eu, până am putea ajunge să trecem peste aceste aspecte. Nu știu să fi avut coechipier gay până acum, sincer. Glume sunt mereu, dar nu confirmări.
Ai jucat contra lui Ajax, Chelsea, Stuttgart, Schalke, Man United, Bayern Munchen sau Roma. Cine ai simțit că e cel mai supraapreciat dintre jucătorii de top mondiali, raportat exclusiv la contactul tău direct, în teren, cu el?
Lucrurile sunt relative, îți dai seama, că vorbim doar de un meci. Nu poate spune meciul acela nici valoarea reală a jucătorului, nici să creeze o convingere pentru toată cariera lui. Poate și eu am jucat, cu Steaua sau cu CFR Cluj, un meci mai prost prin Cupa României cu o echipă din Liga 3 și la final au zis adversarii: “Du-te, mă, cu Chipciu al tău de-aici…” (râde). Dar strict așa, la un meci, față în față, au fost doi care m-au dezamăgit, să spunem (râde). James Rodriguez la Bayern Munchen și Luke Shaw la Manchester United.
Ce club european te-a fascinat cel mai mult dintotdeauna? Prin povestea lui, suporteri, poate jucătorii dintr-o perioadă anume…
Barcelona. Și influența cred că s-a întărit în perioada când antrena Guardiola acolo. Barcelona cu Guardiola e cea mai bună echipă din tot fotbalul vieții mele. Bine, m-a fascinat și istoria clubului, contextul politic și istoric al evoluției lui. Îmi place enorm și orașul! Și țin cu Barcelona de când eram foarte mic, din vremea când nu aveau rezultate prea mari.
Povestește-mi, te rog, cel mai absurd episod trăit până acum cu un arbitru.
Ceva ce n-o să uit toată viața, pare de film, dar e real. Pentru că e încă arbitru în activitate și chiar unul de top, din respect pentru el nu pot să-i dau numele. Fii atent: meci FC Brașov cu Gloria Bistrița în campionat, dă penalty total aiurea pentru Bistrița. Dar total aiurea, nici urmă de penalty! Trece meciul, trec vreo câteva luni, eram cu FC Brașov în cantonament la Mogoșoaia, aveam meci în deplasare. La masă, eu cu mai mulți jucători și câțiva din staff-ul echipei, povesteam de meciuri, de arbitri. Mai erau vreo doi pe care nu-i știam, cu noi la masă. Mă bag și eu în vorbă: “Dar ce ziceți de penibilul ăla care a dat penalty atunci pentru Bistrița? Mamă, ce penibil, cel mai prost pe care l-am văzut, ce hal de arbitru…”. Când am terminat ultimul cuvânt, mi-am dat seama din tăcerea care s-a lăsat. Unul din cei doi de la masă pe care nu-i știam era… chiar el! N-a zis omul nimic, dar eu m-am înroșit, m-am ridicat și-am plecat. Efectiv nu-l recunoscusem, arbitrii stăteau și ei la Mogoșoaia, se pregăteau pe-acolo (râde).
DESCOPERĂ MÂINE PE PLAYSPORT ÎN PARTEA A II-A A INTERVIULUI: