Marco, după un sezon trecut foarte bun pentru tine la Chindia, poate cei mai mulți se așteptau fie să te întorci la Viitorul, fie la un alt transfer. Cum s-a scris rămânerea ta, definitivă, la Târgoviște?
În vară au fost mai multe discuții, erau cluburi care mă doreau liber de contract. Viitorul nu cred că avea cum să accepte o asemenea variantă, mai ales că am avut un sezon precedent bun, după cum spui și tu, la Chindia. O echipă la care m-am acomodat super bine. În cadrul ei am crescut foarte mult în joc. Fiind și singura mea opțiune pentru plecare gratis de la Viitorul, am considerat că e varianta cea mai bună.
Cât a contat Emil Săndoi în acest transfer și cum îi percepi rolul în crearea acestei echipe, Chindia, una dintre cele mai incomode din Liga 1?
Păi îți voi povesti cum s-au întâmplat lucrurile în vară și vei vedea ce rol important a avut! Am fost căutat atunci și am avut discuții cu diferiți agenți, cu oameni din conducerea unor cluburi, dar singurul antrenor care m-a sunat și mi-a spus că mă vrea la echipă, care a vorbit direct cu mine, a fost Emil Săndoi. A contat enorm pentru mine lucru acesta. A avut și are încredere în abilitățile mele. Noi la Chindia ne-am impus ca echipă apreciată prin forța grupului, unitate și motivație, ori aceste două lucruri i se datorează în mare măsură.
Care sunt obiectivele tale personale pentru acest sezon? Dar pentru sezonul următor?
Mi-am propus să depășesc numărul de goluri și de pase de gol din sezonul trecut, acesta ar fi primul obiectiv, pe termen scurt, să spunem. Pe termen mediu și lung e clar că, îndeplinind primul obiectiv, trebuie să mă gândesc și la o nouă etapă în carieră, la postura de jucător care se bate pentru obiective mai mari ale clubului. Așadar, un transfer la o echipă care țintește realist și mai sus.
Cum evaluezi acum, la rece, toată experiența Jocurilor Olimpice la care ai participat cu România?
Cea mai frumoasă experiență de fotbalist până acum! Fără suporteri, cu multe restricții din cauza pandemiei, dar ce am simțit pe teren nu poate fi descris în cuvinte. Am fost la Jocurile Olimpice după mai mult de jumătate de secol, asta trebuie să rămână în percepția publicului. Și am fost cu foarte multe absențe din lotul ideal, ca să spun așa, cu multe impedimente pe parcursul pregătirii și competiției. Chiar cred că am ieșit cu capul sus. Am fost onorat și mândru să reprezint România la cea mai grandioasă competiție din lume!
Ai fost internațional de juniori, apoi U21, ai fost în naționala olimpică. Când și mai ales cum crezi că va veni momentul pentru pasul la naționala de seniori?
E greu de apreciat când, dar eu simt că dacă îmi păstrez această direcție bună în carieră, crescând de la meci la meci, iar din punct de vedere fizic voi fi ferit de accidentări, va veni și acel moment. Eu sper să trăiesc asta cât mai curând, normal. Dar sunt echilibrat și muncesc pentru asta, nu doar visez.
Te-ai format în fotbalul britanic, la Swansea, completând o serie tot mai lungă de tineri jucători români formați în fotbalul din afară. Cum ai rezuma aportul acelei perioade la formarea ta ca fotbalist?
A fost mai mult decât formarea mea ca fotbalist! Au fost 4 ani care m-au format și ca om. Cea mai importantă perioadă de acumulare în plan sportiv, dar cu impact major și asupra maturizării mele. Sunt fericit că am avut șansa de a crește într-un astfel de fotbal și la un club precum Swansea.
Care e cel mai dur adversar cu care te-ai confruntat până acum în Liga 1?
Păi și eu mă consider un jucător dur 😊 Dar și pe Răuță de la Dinamo l-aș introduce foaaarte ușor în categoria asta 😊 Când mă gândesc, în termeni de vestiar, la câte “materiale” bagă, de multe ori și fără minge…
Dar fotbalistul care te-a impresionat cel mai mult prin talentul său?
Din Liga 1 m-a impresionat Lyes Houri, la Viitorul și acum la Craiova. Iar din străinătate, când eram la Swansea, fostul meu coechipier, galezul Daniel James.
Ce lucru te-a emoționat cel mai tare până acum pe terenul de fotbal?
Victoria cu Honduras de la Jocurile Olimpice! Am simțit bucuria unei descătușări, știam că obținusem un succes după 57 de ani…
Cum percepi această pandemie, efectele ei, dar mai ales acest val cumplit care lovește din plin România?
Îți spun foarte sincer, mă simt copleșit de tot ce se întâmplă. Prea multe informații false care circulă, prea puțină autoritate reală care să susțină o informație și să spună – acesta e adevărul! E cumva haotic. Ca fotbalist, resimt puternic lipsa suporterilor de pe stadioane și toate limitările din viața de zi cu zi afectează, fie că vrem să spunem asta sau nu.
Cum te poziționezi în toată dezbaterea privind vaccinarea?
Nu am fost și nu sunt un militant pentru o direcție, nu e firea mea asta. M-am vaccinat și aștept să fac a doua doză. Doar așa ne putem salva din fața virusului? Ok, atunci mă vaccinez, nu am o problemă cu asta.
S-a scris mult în ultima vreme despre relația ta cu jucătoarea de tenis Mihaela Buzărnescu. Te-ai temut că o poveste de dragoste în sport, cu notorietate, va acoperi subiectul Marco Dulca și evoluțiile lui din teren?
Eu îmi doresc atât pentru mine, cât și pentru Mihaela, ca realizările din carieră să rămână în centrul atenției. Iar viața privată să rămână ceea ce este și trebuie să fie… privată. Să avem cât mai multe realizări în ceea ce facem, asta îmi doresc, și dacă le vom avea sunt sigur că vor acoperi orice alte lucruri private.
Cum e să trăiești o poveste de dragoste când unul e aproape tot timpul în cantonament iar celălalt, aproape tot timpul, în turnee?
Ușor nu este! Pentru nici unul dintre noi. Dar știm că nu se poate fără sacrificii. În plus, momentele petrecute departe unul de celălalt, fie din cauza turneelor, fie din cauza antrenamentelor, ne leagă și mai mult. Ne apropie unul de altul și mai tare, asta trăim.
Care e ultimul meci de tenis pe care l-ați urmărit împreună, la tv sau în tribune, și care e ultima partidă de fotbal?
Finala feminină de la Indian Wells am urmărit-o împreună. Iar din fotbal… ne-am uitat amândoi la PSG-Manchester City!
Dacă ar trebui să faci o comparație între sacrificiile unui sportiv de performanță în fotbal și în tenis, acum că le percepi altfel poate pe cele din tenis, care ți se par mai mari și de ce?
Chiar cred că sunt două sporturi foarte diferite. Poate doar sacrificiile le leagă. Sacrificiile sunt cam aceleași. Tot timpul plecat de-acasă, tot timpul fără familie lângă tine, nici măcar prietenii nu îți sunt mereu alături. În plus, tot acest tablou, de la o vârstă foarte fragedă. Aș spune că în tenis, mai mult decât atât, faptul că ești pe cont propriu te forțează să îți gestionezi singur și activitatea.