La Arad, Dorel Mutică, 49 de ani, e un adevărat tonomat de spus povești. Bagi o fisă sub forma unei întrebări, după care urmează valuri de amintiri, rostite la foc automat de fostul stoper de la Rapid și Steaua. În Giulești a cucerit un titlu și o Supercupă. Campionatul e cel câștigat în 1999, cu Lucescu pe bancă și o trupă formidabilă în vestiar, un trofeu cu o emoție aparte, fiindcă a venit după 32 de ani de așteptare pentru suflarea vișinie.
Playsport: Domnule Mutică, ați ieșit de ani buni din prim-planul fotbalului românesc, după sezoane intense petrecute la UTA, Rapid sau Steaua. Cu ce vă ocupați în prezent?
Dorel Mutică: Sunt profesor de educație fizică la Arad. Și văd cu tristețe cum o grămadă de părinți continuă să facă rost de scutiri pentru copii de la orele de sport, că, vai!, transpiră și răcește cel mic. Păi, normal că transpiră! Dar copiii de azi parcă nici să alerge nu mai știu. A existat un studiu făcut în județ în urmă cu vreo cinci ani, pe eșantionul de vârstă 6-18 ani, din care a reieșit că acești tineri, de la clasa 0 la a 12-a, suferă de obezitate în proporție de 37-38 la sută. Atenție: nu puțini grăsuți, ci obezi! Sunt niște mari semnale de alarmă cu generațiile care vin din urmă.
Playsport: Tehnologia bate, din păcate, sănătatea!
Dorel Mutică: Corect! Mi-aduc aminte cum am pornit eu la Motru, la 14 ani, într-un oraș defavorizat. Punea profesorul de sport afișe pentru selecție, ca la concerte, aria era foarte restrânsă, dar tot găseai câțiva băieți talentați. Azi nu prea mai întâlnești așa ceva. Nu e puțin lucru, de exemplu, ca o localitate mică, precum Motru, să dea în același timp doi jucători pentru Liga 1. Mă refer la mine și la Cătălin Crăciunescu, fost pe la Craiova, la Rocar.
Playsport: Părinții erau chiar din Motru?
Dorel Mutică: Nu. Sunt de prin zona Moldovei. Și, ca pe vremuri, s-au mutat în căutare de serviciu. Tata a fost miner, mama casnică. Am avut o copilărie grea, cu lipsuri multe. Locuiam cinci persoane într-un apartament cu trei camere, adică părinții și trei copii.
Playsport: Ce a însemnat o copilărie grea?
Dorel Mutică: Știu cum e să culegi buruieni pentru porci, să cari până la coteț, un kilometru și jumătate, două găleți de câte zece kilograme cu lături, să faci curat la animale, să prinzi șobolanii în capcane, că rodeau podeaua să intre și să se înfrupte din resturile de mâncare. Creșteam porci de câte 200 de kilograme. Ne ținea șase luni după sacrificare. Mama nu arunca nici măcar osânza. O folosea la plăcinte. Dar cred că toate sacrificiile din copilărie m-au întărit mental pentru fotbal.
Playsport: Ați promovat și ați retrogradat cu UTA din Liga 1, v-a remarcat Rapidul și așa a început în 1994 povestea de București, nu?
Dorel Mutică: Puțină lume știe că semnasem încă din 1991 cu Dinamo! Nu l-am văzut nicio secundă la față pe Ianul. Am discutat numai pe telefon. A zis că-mi dă 5.000 de dolari la instalare și a dublat prima imediat, când a sesizat că am o mică ezitare. Mi-a trimis pliculețul cu bani prin fostul președinte de la Strungul, Gigi Ivan.
Playsport: Erau bani frumoși după Revoluție.
Dorel Mutică: Îți cumpărai un apartament serios în Arad. Vă dați seama, aveam numai 18 ani și băteam la porțile unei echipe fantastice, cu Dorinel, Mihali, Cheregi, Gerstenmajer, frații Pană, Halagian antrenor. Dinamo m-a lăsat însă să mai joc la Arad, Ianul a vrut apoi să mă împrumute la Bistrița, la nea Jean, dar m-a cedat până la urmă definitiv la UTA, de unde m-a cumpărat Rapidul în ‘94. Era însă goana nebună după jucătorii buni din provincie, o concurență teribilă Dinamo – Steaua. Alergau după semnături numai să nu-l ia celălalt pe jucătorul X.
Playsport: Cum a fost impactul cu vestiarul Rapidului?
Dorel Mutică: O grămadă de „grei” în cabină: Iulian Chiriță, Țâră, Rodin Voinea, Bealcu, Vameșu, Leo Toader. L-am prins și pe nea Fane Iovan. Venise Lupu. N-a fost simplu să ajungi la 22 de ani în Capitală: tentații, mai voiai să ieși la o discotecă, să mai cunoști o fată, să mai socializezi. N-am fost eu cu paharul sau cu mașinile, n-am umblat niciodată după ultimul model de BMW, dar simțeai nevoia să fii acolo, cu grupul. După Motru și Arad, Bucureștiul era paradisul.
Playsport: Dar prima experiență în Giulești de ce nu prea a fost strălucită?
Dorel Mutică: Poate nici n-am avut noroc de antrenori cărora să le placă tinerii. Hizo, Cârțu, Mircea Rădulescu. Riciu mi-a zis clar de la început că mizează pe jucătorii cu experiență și ar fi bine să merg în altă parte. Asta deși făcusem un meci foarte bun la acel Rapid – Dinamo 2-0 pe Giulești, în ‘96-’97.
Playsport: Și ați ajuns pe la Brașov!
Dorel Mutică: O scurtă perioadă la Brașov, unde echipa era deja aproape retrogradată. M-am anturat atunci cu doi colegi, Niia și Hrib, numai de fotbal nu mă ocupam. E o perioadă de care nu sunt foarte mândru. Iar în vara lui ‘97 m-am dus acasă, la Motru, și eram decis să mă las. Patru zile n-am ieșit din casă. Intrasem într-o depresie, singura din viața mea. Cred că mă apucam să schimb becuri prin mină. Dar a venit un telefon salvator.
Playsport: De la cine?
Dorel Mutică: Marius Popescu, președintele Reșiței, care tocmai promovase în Liga 1. ”Băi, Dorele, n-ai vrea să vii la noi?”. I-am închis telefonul vreo trei zile la rând. Am crezut că face cineva mișto de mine. Ne-am înțeles până la urmă, iar acolo am devenit un fel de Cinderella Man. Am renăscut miraculos, am dat și șase goluri, am jucat 33 de meciuri, toate titular, cu nea Nelu Sdrobiș pe bancă. Iar Lucescu m-a remarcat când am jucat pe Giulești, Sichitiu s-a ocupat imediat de transferul la Rapid. Am semnat pe doi ani, cei mai frumoși din carieră.
Playsport: Ce contract ați avut la Rapid?
Dorel Mutică: 15.000 de dolari pe an la prima sosire, în ‘94, apoi 2.000 – 2.500 de dolari pe lună. Atunci mi-am și luat un apartament în București, îl am și acum, undeva în apropiere de Piața Unirii. Am dat 18.000 de dolari.
Playsport: Povesteați mai demult despre cum vă calcula Copos plățile la virgulă. Nu rotunjea niciodată.
Dorel Mutică: Îi plăcea să scrie pe tablă, să arate. A mai fost o chestie simpatică în sezonul ‘98-’99, când aveam primă de 500 de dolari la victorie acasă și 1.000 de dolari în deplasare. Și urma o serie grea afară, cu FC Național, Astra, Dinamo, parcă. Iar nea Mircea ne-a pus să-i cerem lui Copos să ne dubleze primele. Surprinzător, le-a urcat chiar la 2.500 de dolari în loc de 2.000. Probabil nu se aștepta să batem pe linie. Pe urmă râdeam toți în vestiar că i-am luat banii lui nea George.
Playsport: Un moment amuzant trăit la Rapid?
Dorel Mutică: Au fost multe, eram un grup în care se glumea, se întreținea atmosfera. Asta e parte a performanței. Dar o glumă mai nesărată mi-a făcut odată Daniel Chiriță. Îmi cumpărasem un VW Bora, am vrut să închid geamul de la șofer, s-a lăsat pe el și mi-a stricat mecanismul.
Playsport: Haideți să vorbim despre câțiva dintre foștii colegi din Giulești. Lobonț?
Dorel Mutică: Fantastic! Pe mine, ca fundaș central, mă ajuta că vorbea, chiar dacă poate exagera uneori. Devenea deranjant. Dar asta îl ținea în priză și nu se culca niciodată pe-o ureche în timpul meciului. Și mi-a mai plăcut la el faptul că veghea mereu din spate, ieșea. Adică dacă se întâmpla să pierzi un duel aerian, apărea mereu să acopere.
Playsport: Rednic?
Dorel Mutică: Profesional, am învățat foate multe de la el. Avea însă tentația asta să-mi spună mereu cum să joc, dă-o acolo, fă-o acolo. Mă irita un pic prin insistență. A mai fost un episod drăguț când a venit la ProRapid cu un borcan mic cu icre de Manciuria, altul cu icre negre, servite elegant pe pâine prăjită și un pic de unt. Am dat și eu 100 de dolari pe unul, de poftă. Dar nu mi-a făcut deloc plăcere o chestie la Rednic.
Playsport: Anume?
Dorel Mutică: Nu s-a comportat chiar OK când a devenit antrenor la Rapid. A încercat să mă dea deoparte, că era mai simplu cu mine, fiindcă n-aveam pe nimeni în spate. Mă tot șicana la antrenamente, mă provoca, nu mă băga la meciuri. Și am erupt la un moment dat, fiindcă sunt un tip mai impulsiv. Reacționez imediat dacă sesisez o nedreptate. I-am scăpat niște cuvinte mai dure. Dar m-am dus apoi să-mi cer scuze și l-am găsit cu castraveți pe față.
Playsport: Ce imagine! Rednic cu castraveți pe față! Un tratament facial, probabil, nu?
Dorel Mutică: Ceva de genul. Avea pe față o cremă albă și bucăți de castraveți de jur împrejur. Nici nu l-am recunoscut în primă instanță. Am crezut că am greșit camera. Cu Hizo am mai avut tot un episod mai tare.
Playsport: Ce s-a întâmplat?
Dorel Mutică: Am plecat de la Rapid în 2002, după o contră cu nea Viorel, într-un cantonament în Cipru. Era mereu cu gura pe mine, Șumudică mai făcea intenționat anumite lucruri la antrenamente, exagera la dueluri. Iar Hizo: ”Băi, Mutamba, nu mai lovi, bă, băiatule!”. Numai în d-astea mă ținea. Și n-am mai putut să mă stăpânesc. ”Ești un antrenor de c….!”. A doua zi mi-a dat președintele Zotta biletul de avion Larnaca – București. Adevărul e că aveam în minte discuțiile cu nea Piți să merg la Steaua, fiindcă la Rapid simțeam că nu mai am viitor.
Playsport: Lupu?
Dorel Mutică: N-o spun de complezență: un tip extraordinar! Nu ieșeam împreună, nu ne învârteam în același grup de socializare, dar pe teren a fost un jucător fantastic. Singurul pe care l-am văzut vreodată râzând și la antrenamente, și la meciuri. Juca cu o plăcere incredibilă. Am dat 10 goluri la Rapid în perioada 1998-2000, majoritatea cu capul, din centrările lui. Chiar glumeam după ce a plecat din Giulești că nu mă mai lipeam deloc să marchez. Cu nea Mircea, exersam la antrenamente niște scheme la fazele fixe, punea o țepușă în locul în care trebuia să apar eu, iar Lupu nimerea exact vârful bățului în opt din zece încercări. Genial!
Playsport: Sunt mulți care-l cataloghează pe Șumudică drept un circar. Sunteți de acord?
Dorel Mutică: N-o să-mi vorbesc niciodată de rău foștii colegi. Sigur, el mai avea anumite ieșiri caracteristice. E la fel acum ca antrenor. Dar ar fi bine să se schimbe puțin. Să devină mai echilibrat pe măsură ce înaintează în vârstă. Nu i-ar strica. Să nu-l mai intereseze să comenteze mereu despre alții. E chestie de respect.
Playsport: Rapid – PSG, momentul cu nocturna căzută, rămâne unul dintre episoadele misterioase din istoria Giuleștiului.
Dorel Mutică: Oho, sunt multe de povestit în jurul acelui meci! Înainte, a fost o grevă declanșată de șapte-opt jucători, deoarece Copos a vrut să ne umble pe nedrept la contracte. Ne calificasem de pe locul 4 în cupele europene, Dinamo terminase pe 2, dar luase și Cupa României, iar nea George a zis că ne taie cinci la sută din salarii fiindcă nu am prins Cupa UEFA de pe 3! Am fost eu, Iftodi, Frăsineanu, Măldărășanu, Niță, Pancu. Am ajuns și pe la comisii. S-a întâmplat însă să se accidenteze Perjă înainte de retur și Hizo m-a reactivat. La chestia cu nocturna însă, nici acum nu știu adevărul.
Playsport: Cum au fost însă contrele cu Ronaldinho?
Dorel Mutică: Nu prea a intrat în zona mea. La București a jucat și puțin. Știam că are calitatea de a te depăși din preluare. Te atrăgea spre centru ca să te domine apoi prin fuleu, la fel ca Owen, Anelka, Henry sau Mbappe. M-a păcălit o dată, am băgat cotul din instinct, i-am cerut scuze. L-am zgâriat puțin. Chiar glumeam după meci, că nu îmi mai tai unghiile, să păstrez tegumentul lui Ronaldinho. Am scris, totuși, o pagină de istorie cu PSG, cu care am realizat un dublu 0-0 în 180 de minute, ne-au dat gol la București abia în prelungiri. Cu o trupă formidabilă: în afară de Ronaldinho – Pochettino, Heinze, Mendy, Dehu, Okocha, Aloisio, Arteta, Anelka.
Playsport: Dublu vicecampion cu Steaua, 2003 și 2004. Frustrant, nu?
Dorel Mutică: E unul dintre marile regrete ale carierei, că nu am câștigat niciun titlu cu Steaua. Cel mai aproape am fost în 2004, când a luat campionatul Dinamo. Aveam o echipă formidabilă, cu Hamutovski, Pompiliu Stoica, Rădoi, Răchită, Curt, Florentin Dumitru, Aliuță, Boștină, Falemi, Paraschiv, Neaga, Trică. Incredibil de bun grup! Am fi reușit probabil dacă nea Piți ar fi fost un pic mai maleabil. Ne ținea prea mult prin cantonamente. Eram epuizați mental. Îmi vedeam copilul doar când mergeam la film și ieșeam repede în timpul proiecției ca să-l întâlnesc.
Playsport: La Steaua ați ajuns în 2002, dar a mai existat înainte o tentativă din partea lui Pițurcă să vă racoleze, nu?
Dorel Mutică: În 2000, când am dat de necazul cu dubla semnătură și am riscat o suspendare serioasă. Parafasem tot cu Steaua, dar m-a convins Lucescu să rămân la Rapid, lucrurile s-au reglat cumva între cluburi, dar nea Mircea a plecat imediat la Galatasaray. M-a iritat situația asta. Azi, mi-aș da singur două palme pentru prostia de atunci. Trebuia să mă duc la Steaua, nu să mă întorc din drum. Aș fi cucerit și titlul în 2001.
Playsport: Cum ar trebui să fiți perceput: Mutică rapidistul sau Mutică stelistul?
Dorel Mutică: Câte un pic din fiecare, că am mâncat o pită albă în ambele părți, cum se spune. De mic îmi dorisem să ajung la Steaua, fiindcă am crescut cu echipa care a cucerit Cupa Campionilor. Dar performanțele le-am obținut la Rapid, unde sunt în continuare respectat. Așa că Giuleștiul e în frunte, pentru că acolo am trăit cele mai intense emoții, am beneficiat de cele mai bune condiții de pregătire din România la acel moment, am lucrat cu antrenori fantastici. Și n-am trecut ca gâsca prin apă. O dovadă: m-au abordat într-un mall doi fani mai solizi ai Rapidului, mă și gândeam că vor să mă ”mănânce” când au venit spre mine, dar mi-au zis ”Bravo, Dorele, ai fost extraordinar pentru noi, chiar dacă pe urmă te-ai dus unde nu trebuia!”.
Playsport: Haideți să facem și la Steaua jocul despre foștii colegi! Rădoi?
Dorel Mutică: N-am avut cea mai bună relație. Oli îl ridica în slăvi, iar dacă erai mai agresiv la pregătiri făcea figurile alea ale jucătorului care știe că are în spate un antrenor care-l susține. Bun, am înțeles: era mai tânăr, clubul dorea să ia niște bani prin vânzarea lui. Dar, la un antrenament, am simțit că a făcut cu intenție o intrare pe la spate, am luat foc și am sărit la bătaie! Singura dată în viața mea față de un coechipier! A intervenit prompt Falemi și ne-a oprit.
Playsport: Adică n-ați ajuns la confruntare fizică?
Dorel Mutică: Nu. Oricum, m-am dus către el cu dragoste! Îmi mai zicea cineva: ”Băi, ce mână grea ai, de fiu de miner!”. Da, am moștenit mâna grea de la tata. Dar n-am apucat să ne confruntăm fizic. Am jucat însă împreună, ne ajutam pe teren, uitam de lucrurile de la antrenamente. N-a fost însă un episod care să-mi facă plăcere. Asta e! Eu spun ce am simțit!
Playsport: Claudiu Răducanu?
Dorel Mutică: Fazele celebre cu el sunt absolut reale. Dar era un sufletist, un băiat credincios. Însă foarte naiv! Tenace pe gazon, un număr 9 foarte bun, care înțelegea doar anumite lucruri din tactică, motiv pentru care nea Piți nici nu insista foarte mult în cazul lui decât cu puține idei. Cu tot respectul însă, Claudiu nu cred că ar fi jucat vreodată la Lucescu, pentru că el a pus mereu mare preț pe inteligența jucătorului.
Playsport: Știți vreun episod încă necunoscut cu Răducanu?
Dorel Mutică: O fază tare de la Espanol! Am auzit-o de la Alex Pițurcă. Au fost atentatele acelea de la Madrid în 2004. Echipa avea antrenament, dar toți jucătorii s-au strâns în fața televizorului să vadă ce se întâmplă, mai puțin Claudiu, care rămăsese în cabină să se pregătească. ”Băi, am stat o grămadă în vestiar, că nu se mai termina filmul!”. El credea că toți colegii se uită la un film bun și așteptau deznodământul.
Playsport: Spuneți-ne la final cum reușiți să vă mențineți aproape la fel de bine ca pe vremea când erați jucător.
Dorel Mutică: Am luat doar vreo 8 kilograme în aproape 20 de ani, câți au trecut de când jucam la Steaua. Și e simplu: mai cumpăr de la un țăran un pui sau un curcan, nu beau băuturi carbogazoase de două decenii, nu mănânc maioneză și ketchup, iau doar două-trei felii de pâine pe zi, fără patiserie. Și fac sport: dacă trec două zile fără să alerg puțin, nu mă simt bine.
Sursa foto: Victoria-zabrani.ro