După seria groaznică de accidentări din toamna lui 2019 și vara lui 2020, Florin Andone oferă în exclusivitate pentru Playsport primul interviu după revenirea pe gazon. O mărturie despre suferință, luptă și victoria revenirii, bucuria de a fi tată și sentimentul unic pentru el de a reprezenta România.
Florin, atacantul acela care hărțuiește permanent defensivele, pitbull întărit de o foame de fotbal. Românul plecat de mic în Spania, încoronat de disciplina muncii și serios ca un soldat care parcă în fiecare fază trebuie să-și salveze orașul printr-o misiune cumplită.
Florin Andone a sosit cu speranțe mari la Galatasaray, împrumutat de Brighton, și a fost primit cu afecțiune. Dar totul s-a întunecat iute. Pe 9 noiembrie 2019, accidentare în minutul 9, cu Gaziantep. Leziune a ligamentului la genunchiul drept. Era și convocat de Contra pentru meciurile cu Suedia și Spania…
Revine în martie 2020, după aproape 4 luni de pauză. Joacă abia un sfert de oră pentru că pandemia oprește fotbalul. Pe 14 iunie 2020, revine. După 20 de minute de joc pentru Florin, accidentare. Iar ligamentul. Iar genunchiul. De data asta și mai grav. Iese pe targă, plângând.
Pe 9 aprilie 2021, e titular în meciul echipei secunde a lui Brighton. După după aproape 10 luni de pauză. Dar rezistă numai 13 minute în teren.
O singură bucurie, dar uriașă, din partea de lume a lui Florin Andone unde nu e fotbal. Devine tată. Columbianca Yolanda o naște pe Ania. Numele ei înseamnă “Dumnezeu m-a binecuvântat”. În partea de lume care contează cel mai mult, Florin e fericit.
Și parcă din soarele răsărit acasă se întregesc și cioburile răzlețe din fotbal.
Pe 24 iulie, primele 45 de minute înapoi pe teren. Amicalul lui Brighton cu Glasgow Rangers. O gură de aer și laudele colegului său Danny Welbeck, internaționalul englez fost la Man U și Arsenal. Apoi a fost în lot, dar pe bancă, și la primul meci al lui Brighton din Premier League. E pe lista preliminară a stranierilor lui Rădoi pentru meciurile naționalei din septembrie.
Printre gânguritul fetiței și scrâșnetul dinților din recuperare, începe să se audă iar tribunele. Și se simte parcă adrenalina golului…
Abia acum pot să spun că sunt bine! Chiar bine! Pentru că pot să mă pregătesc zi de zi, am participat la absolut fiecare antrenament la Brighton. Nu am vreun program special pe care să îl urmez în prezent, mă duc zilnic la sală ca să mă mențin într-o formă cât mai bună și atât. Eu am trecut prin tot ce poate însemna infernul unui fotbalist, dar am învins!
La început, totul mi s-a părut diferit. Știu că cel mai important pentru mine acum e să adun minute în teren, să ajung iar la capacitate 100% și din punct de vedere al randamentului. Genunchiul e bine. O să fie un sezon bun, sunt sigur de asta!
Familia, bineînțeles, înainte de toate. Apoi, m-a sprijinit mult și preparatorul fizic. Gândește-te că am lucrat vreo 8 luni, zi de zi, împreună!
În câte nopți ți s-a întâmplat, în această perioadă, să visezi că joci și că dai gol?
Dincolo de nopți, nu a exista o zi în care să nu mă gândesc la asta… Îmi e tare dor de gol! Și vreau să revin cât mai rapid cu putință cel puțin la nivelul cu care am obișnuit fanii de la club și de la națională.
Îți spun sincer, tot ce îmi pot dori acum este un an fără accidentări. Asta îmi doresc după tot ce am parcurs în ultima vreme. Iar dacă sunt sănătos, fie că rămân, fie că plec, indiferent de campionat, sigur o să pun în joc aceeași pasiune pe care am avut-o mereu.
Sunt încă tânăr și recunosc faptul că nu m-am gândit la perspectiva asta, de a juca în România. Pentru că nu mă gândesc la anii de final, pe de o parte. Iar pe de altă parte pentru că în mod clar, sezoanele următoare, vreau să rămân în campionatele tari din Europa. Pe moment nu se pune problema. În viitorul îndepărtat, nu știu ce se poate întâmpla…
Cred că va deveni un jucător foarte important la Galata! Alex a demonstrat deja că e la un nivel bun, a confirmat în ultima perioadă. Cred că și el e mulțumit de transfer, nu se pune problema să nu facă față rapid, 100% se va integra și mă bucur tare mult pentru el.
Cu tot sufletul îmi e e dor! Sunt pe lista preliminară, poate ne vedem acum în septembrie la lot. Eu am trăit mereu cu sentimentul ăsta că reprezint o țară întreagă când vin acasă. De aceea nici nu aș putea să spun că îmi lipsește un detaliu anume. Îmi e dor de sentimentul de care îți spun, e un sentiment unic.
Păi nu sunt multe opțiuni la națională pentru că nu avem mulți atacanți la echipe mari. Apoi, să ne gândim câți atacanți și câți mijlocași sau fundași sunt într-o echipă. E bătălie mare să prinzi postul de titular sau de rezervă măcar, pentru un atacant, la o echipă mare. Să știi, eu am simțit pe pielea mea că nu e ușor deloc să joci atacant pentru România.
Presiunea este foarte mare, simți că meci de meci trebuie să dai gol, într-un fel în care poate la club nu o simți, pentru că la club ai meci o dată pe săptămână, cel puțin. Când joci pentru România sunt câteva meciuri pe an. Chiar cred că poate mai puțină presiune pusă pe echipa națională ar putea ajuta ca jocul să arate mai bine. Când spun mai puțină presiune mă refer să accept realitatea așa cum este și să ne adaptăm așteptările mai realist.
Mesajul meu nu e format din cuvinte. E promisiunea pentru muncă și seriozitate. Pe teren.
Aici îmi e greu să exprim în cuvinte ce trăiesc… Îți spun doar că deja îmi doresc al doilea copil!
După fiecare antrenament fug acasă să stau cu fetița! Ania are doar 5 luni și abia acum începe să realizeze micile lucruri… Îi place enorm să stea în brațe, așa că îi fac toate mofturile și e nedezlipită din brațele mele! Mai ieșim la o plimbare prin parc. Tot timpul pe care îl petrec acasă încerc să îl dăruiesc Aniei și Yolandei.
Foarte sincer… DA! Rar mai apuc să joc ceva! Sunt norocos pentru că Yolanda se ocupă aproape tot timpul de Ania și e o mamă extraordinară.
O voi susține aboslut orice va dori să facă, absolut orice! Cât timp ei o să-i placă ceva și o să facă acel lucru cu multă dăruire și dragoste, voi fi totdeauna în spatele ei să o susțin!
Sincer, cred că ar ține cu Columbia și cu…mine! Hahaha! Adică să joc eu bine și să câștige… Columbia! Ar fi o provocare foarte frumoasă, trebuie să recunosc.