„Mă simțeam în cel mai bun moment din viața mea, profesional, cu copiii, cu soția, toată lumea era mulțumită, împăcată, nu aveam nevoie de mai mult, eram foarte bine. Și, de aici, dintr-o dată, în 10 minute, s-a dus totul. În 10-15 minute, ea nu a mai respirat bine. Dintr-o dată a început să o doară capul, ca și cum ar fi fost lovită, în 10-15 minute era inconștientă și de-abia respira”.
O clipă fulgerătoare precum un atac în handbal. O secvență în care zâmbetul a împietrit. O durere cruntă de cap și totul s-a transformat într-un „film de groază”.
Anul trecut, în primăvară, Ana Aida, soția handbalistului de la Dinamo, Javier Humet (32 ani), mama a trei copii, a suferit un atac cerebral care, după câteva zile în care a stat în comă, cu șansele de supraviețuire agățate în rugăciunile celor dragi, i-a fost fatal.
„Am trăit o viață plină cu soția mea, pentru că noi am stat împreună opt, nouă ani, am avut copii, ne-am plimbat, am reușit, a fost o perioadă foarte plină. Nu știu dacă mulți oameni reușesc într-o viață cât am reușit noi în timpul ăsta scurt. Totuși, mi-aș fi dorit să îmbătrânesc cu ea, așa ar fi fost normal”.
De aici, viața lui Javi s-a schimbat. A trebuit să se ridice „de jos” și să o ia de la capăt pentru cei trei copii. Și spune că a reușit. „Altă variantă nu există”. Familia, prietenii, colegii, fanii, cu toții l-au susținut, i-au fost aproape, iar handbalul i-a devenit pansament.
În urmă cu 10 ani, Javi venea în România pentru „o experiență”. A jucat la cele mai bune echipe din handbalul românesc și a acceptat să o facă și pentru naționala noastră. L-a convins actualul antrenor al lui Dinamo, Xavier Pascual, a debutat sub tricolor chiar într-un meci disputat la Barcelona, orașul său natal, iar peste ani, în „Ștefan cel Mare”, s-a întâlnit cu antrenorul care l-a crescut. El jucător, tehnicianul antrenor secund. Ambii, sub același steag, într-un alt colț de continent. Undeva, departe. În tabăra „câinilor”.
Javi spune că se simte român, respectă țara în care își crește copiii și în care și-a întâlnit marea dragoste. O iubire intensă, secerată, printre zâmbete și funigei de fericire, de un neiertător AVC în urma căruia trei copii au rămas fără mamă, iar un bărbat falnic precum un stejar va fi urmărit, toată viața, de o întrebare fără răspuns: „de ce ea?”
ULTIMA ORĂ. Chiar în ziua în care PlaySport.ro a publicat interviul cu Javier Humet, Clubul Sportiv Dinamo a anunțat că i-a prelungit contractul interului pâna în 2024.
Javi, cum te simți? Ai avut unele probleme medicale, o accidentare care te-a chinuit puțin?
Sunt bine! Am avut, dacă pot să spun așa, noroc, m-am accidentat în pauza competițională, n-am putut să merg la națională sau să ajut echipa, am încercat, însă era forțat. De pe 12, 13 ianuarie am început să mă antrenez și încă fac antrenament cu recuperare pentru a fi bine până se reiau meciurile.
Vreau să mergem în trecut, la începutul călătoriei tale în lumea handbalului, la Barcelona, orașul tău natal…
Eu, la școală, eram înalt și scriam cu mâna stângă. Și așa m-a luat un antrenor de handbal și mi-a zis să vin la pregătire. L-am refuzat, îmi plăcea fotbalul. Să nu crezi că eram la Barcelona, jucam în echipa școlii. Până la urmă, pe la 11, 12 ani, m-am dus la handbal și mi-a plăcut.
Mi-ai pomenit că ești stângaci, eu aș spune că este un mare avantaj în handbal.
M-a ajutat foarte mult, într-un sport ca handbalul este important, nu sunt foarte mulți stângaci și, dacă găsești la școală, așa cum eram eu, un băiat înalt și stângaci, atunci ai un copil care trebuie trecut sub observație. Mie mi-a fost ușor, mai ales că tata era jucător de polo. Nu știu dacă are vreo legătură, dar știi cum e, tot cu mingea, tot cu mâna. (n.r. zâmbește).
Cum a fost copilăria ta în Barcelona? De orașul tău sunt legate unele coincidențe interesante în cariera care a urmat?
Nu știu dacă tu chiar știi ceva și mi-ai formulat această întrebare, însă legat de asta, așa e, este o mare coincidență. Antrenorul care m-a descoperit pe mine era foarte bun prieten cu antrenorul care, acum, e secundul lui Xavier Pascual la noi, la Dinamo, Jordi Girald. Și cu el am făcut săritura asta de calitate spre profesionism. Atunci m-a luat și Portland San Antonio, am câștigat un campionat al Spaniei, am bătut-o pe Barcelona, iar la vârsta aia era ceva uluitor, aproape imposibil. M-a luat de mic, m-a învățat ce înseamnă handbalul, sacrificiul. Și viața ne-a oferit această reîntâlnire, aici, la Dinamo, în România, o mare coincidență. Era practic imposibil.
Să știi că nu la această poveste mă gândeam, mă îndreptam spre domnul Pascual, omul care te-a debutat la echipa națională a României, într-un meci cu Qatar, în 2017, partidă amicală disputată… și aici o să te las pe tine să-mi spui!
Exact! La Barcelona. Atunci aveam cinci, șase ani în România și m-a sunat Xavi Pascual, să te sune Xavi Pascual… îți dai seama ce am simțit, m-a întrebat dacă vreau să joc la naționala României. Și am acceptat. Eu am fost la toate categoriile de vârstă la naționala Spaniei, însă, ca senior, nu am mai fost chemat. Fiind plecat din Spania am ieșit din sfera lor și i-am întrebat. Mi-au spus că nu vor să mă cheme, poate în viitor, iar, în aceste condiții, am preferat să merg cu domnul Pascual, care mi-a transmis ceva clar.
Până atunci, tu ai cochetat cu ideea de a solicita cetățenia română?
Sincer, nu! Nici nu m-am gândit că se poate așa ceva, nu știam dacă am posibilitatea, anii necesari, eram de cinci ani în România, însă semnasem un contract nou, urma să mai stau aici un an sau doi și, până la urmă, de ce nu? În România mă simt ca acasă!
Cum te-ai simțit când ai îmbrăcat tricoul naționalei României?
Este o mare diferență când joci pentru echipa națională sau pentru formația de club. La națională te duci pentru că vrei, la Dinamo pentru că trebuie, e munca ta, îți câștigi banii, poate viitorul. Și când te duci pentru că vrei, pui sufletul înainte de altceva. E altă vibrație înainte de meci, când se aude imnul, indiferent că e al Spaniei, al României, ai un sentiment diferit, te gândești că în spate o țară întreagă pe care o reprezinți. Sunt foarte mândru că reprezint România și, sper, să pot să joc la un campionat mondial, european. Mi-ar plăcea foarte mult, înainte să mă las, să ajung cu România la un turneu final.
Am o curiozitate! La ce te-ai gândit prima oară când ai auzit „Deșteaptă-te, române!”, la ce crezi tu că se referă acest vers?
L-am învățat, l-am cântat. Acum nu pot să vin și să spun că am înțeles ceva special. L-am luat așa cum e.
Dar nu te-ai gândit, „ce ar vrea să spună oamenii ăștia cu … Deșteaptă-te, române?”
Știu puțin cum merg treburile în România și… poate că vrei să trezești o țară, într-un fel asta am înțeles, însă nici nu mă bag prea adânc în discuție, că nu-mi place. Oricum este un imn foarte frumos, de suflet.
Se împlinesc, în 2022, zece ani de la momentul în care ai venit în România. Spune-mi, te rog, ce îți place și ce nu îți place aici?
Îmi plac foarte multe chestii, în primul rând, uite o să le spun pe amândouă. Sunt oameni foarte buni și sunt oameni… probabil mai răi decât am întâlnit până acum. Există această extremă. Eu am avut noroc că am cunoscut oameni foarte buni și cred că, datorită acestui lucru, pe oamenii răi i-am îndepărtat fără să-mi dau seama. Am un sentiment foarte plăcut în România, am foarte mulți prieteni, oameni care au fost lângă mine când mi-a fost greu și, în sensul ăsta, mă simt ca acasă. Pe de altă parte, îmi place mai mult clima din Spania și mâncarea de acolo. Însă și mâncarea româneascăăă… .
M-ai adus la fileu cu un clișeu și o să te întreb ce mâncare românească îți place?
Soacră-mea, când îmi face sarmale, le bag de nu respir. M-am obișnuit cu mâncarea de aici și chiar îmi place, aș putea mânca clasic românesc o săptămână, fără să am probleme.
Te-a ajutat, în adaptarea ta aici, faptul că ești latin?
Da, cu siguranță. Suntem diferiți de alții, spaniolii, italienii, românii suntem altfel. Ne place mai mult să stăm împreună, să ieșim. Nordicii, de exemplu, sunt mai reci, preferă să stea mai mult acasă.
Ai jucat la cele mai puternice echipe din handbalul românesc al ultimilor ani: HCM Constanța, CSM București, Steaua și, în prezent, Dinamo…
Acum zece ani, când am venit în România, eram cu totul altul. Inițial, am luat-o ca pe o experiență și mi-a fost greu. Am schimbat totul, cultură, limbă, oameni, handbalul, însă m-a ajutat mult să văd că există și alt handbal. Atunci jucam și în Champions League, cu echipe mari precum Veszprem, Kiel, Ciudad Real. Eram mai copil, acum, probabil, sunt mult mai stăpân pe mine, mai sigur, cred că e și normal.
Mi-ai spus că ai venit pentru experiență, însă experiența ta, dacă îmi permiți o glumă, s-a complicat puțin din punct de vedere sentimental…
Da, da. Însă relația mea nu a avut, neapărat, treabă, dacă aș fi avut ofertă mai bună, probabil aș fi plecat. Repet, aici mă simt ca acasă, dacă am condițiile care îmi trebuie, greu plec, trebuie să fie o ofertă foarte bună. Acasă aveam tot ce îmi trebuia.
Când ți-ai dat seama că nu ai venit pentru o simplă experiență?
Am fost un an în Franța și am avut o perioadă foarte grea, extraordinar de grea, apoi m-am întors la Constanța și, atunci, cred că mi-am dat seama că, totuși, îmi place enorm în România. Apoi a fost dezastrul cu banii, echipa a dispărut și am plecat la CSM. M-am simțit bine și m-am obișnuit, deja erau câțiva ani aici, vorbeam perfect, știam deja cum merg lucrurile.
Ești printre puținii jucători care au trecut de la Steaua la Dinamo, cele două mari cluburi sportive din România. Ți-a fost greu să faci alegerea asta?
Eu am încercat, mereu, să joc la cea mai bună echipă din România. Când am plecat de la Constanța, CSM avea cel mai ambițios proiect, după s-a dovedit că a fost Dinamo. Când am mers la Steaua, exista un proiect puternic, prin care ținteam să-i batem pe Dinamo. Până la urmă nu am putut să bat Dinamo și am venit la Dinamo. Și nu-mi pare deloc rău, dintre toate echipele pe la care am fost, aici m-am simțit cel mai iubit datorită suporterilor care vin la meci, cum nu s-a întâmplat la nicio echipă pe la care am fost până acum. Poate la Constanța, în ultimul an, când a fost frumos, oamenii veneau, noi eram neplătiți și suporterii ne-au apreciat. Nu au contat banii, noi ne băteam pe teren până la moarte. Aici, când se umple sala, sunt sentimente care nu au preț. E un fenomen foarte frumos. Când mă uitam la televizor eram gelos, îmi doream să fiu aici. Inclusiv când jucam cu Steaua și fanii dinamoviști ne făceau în toate felurile, mie îmi plăcea, preferam o sală ostilă în loc de o sală goală. A fost important, iar pe Dinamo o simt altfel, pentru că a fost lângă mine în cel mai greu moment din viața mea. Și-i mulțumesc foarte mult, nici nu știu cum să spun. Cu toții au fost lângă mine. Și public și în toate felurile.
Ați fost o familie în acele momente grele în care soția ta s-a stins
(oftează adânc). E mult de vorbit aici. Mi-a schimbat viața, până atunci o vedeam într-un fel, iar acum e altfel. Am norocul că am trei copii minunați și, pentru ei, am avut puterea asta de a merge înainte fără să pic prea jos. Am fost jos, nu mi-e rușine să o spun, însă cred că m-am ținut, cât de cât…
Ce înseamnă acest „am fost jos”?
Am avut momente grele, multe zile, m-am simțit rău fizic, psihic, zile în care îmi era greu să mă ridic din pat, în care nu puteam să dorm sau să înțeleg ce se întâmplă pe teren și nu puteam… nu eram capabil. Au fost zile în care de-abia puteam să merg.
Mi-ai spus de copii, ei au fost suportul tău în acest drum teribil, ai fi putut să mergi mai departe dacă nu ar fi fost ei?
Probabil aș fi trecut, însă mult mai gălăgios, mai urât. M-au ținut pe loc, nu puteam să dispar, să plec, trebuia să stau cu ei, să am grijă de ei, pentru că asta ar fi vrut soția mea. Și, pentru mine, nu a fost o altă opțiune, nu mi-a trecut prin cap să-i abandonez sau să mă pun pe mine pe primul loc. Ei au fost acolo, am încercat să fiu puternic când sunt cu ei, să nu simtă tristețe… și am mers înainte.
Ați fost o echipă, toți patru. Mi-ai spus mai devreme de soacra ta…
Și mama m-a ajutat mult. A venit să mă ajute și se pare că acum, după șapte, opt luni, începem să fim mai așezați. A fost greu pentru toată lumea. Am încercat să țin totul cât mai normal posibil, copiii să meargă pe drumul lor, eu pe drumul meu.
Copiii cum au resimțit, cât de dificil ți-a fost dificil să le explici?
A fost crunt, cel mai mult la început, când a trebuit să le spui, iar ei nu înțeleg foarte bine ce s-a întâmplat. Au fost destul de puternici. Cel mic are doi ani, fata patru și cel mare 13. Într-un fel cred că și ei au înțeles, o văd pe maică-sa în multe locuri, vorbim despre ea, încerc să nu fie o chestie tabu, să devină natural, că dacă au și ei o problemă, să o poată vorbi cu mine.
Handbalul ți-a fost un pansament, pentru că aici, la Dinamo, a fost o altă familie a ta
Cum m-au ținut și copiii pe linia de plutire, așa m-a ajutat și sportul, colegii ăștia uluitori, aici m-am deconectat și, chiar dacă era vară, căldură mare în sală, ne antrenam două, trei ore. Cred că în primele luni am ținut foarte multe chestii în mine care, fizic, au ieșit după trei sau patru luni, fizic. La mine în cap a fost multă presiune, pe care am gestionat-o cum am știut și am scos-o după câteva luni, fizic, aici, la câteva meciuri. Se termina meciul și abia puteam să merg, eram epuizat și nu știam de ce. M-a ajutat handbalul, am atins punctul cel mai de jos, epuizat fiind, nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine, mă simțeam ca într-un film. Iar când am atins acest punct de jos, am început să devin ce sunt eu, să revin la caracterul meu, să redevin profesionist. Am reușit să urc la nivelul echipei și să mă mențin. Știu că pot și mai mult, cu timpul o să devin și mai bun și mai bun. Mă gândesc că, dacă chestiile astea nu te doboară, te fac mai puternic.
M-a impresionat, în momentele în care soția ta se afla în comă, apelul tău către rugăciune…
La un moment dat cred că atât ne-a rămas, am fost la foarte mulți doctori, inclusiv la domnul Dănăilă (n.r. reputatul medic neurochirurg, Leon Dănăilă), care este o eminență, iar după ce a citit tot mi-a spus că se întâmplă și miracole și mi-a transmis așa… o senzație de liniște. Era clar că medical, practic, a fost imposibil. Am vorbit cu foarte mulți oameni, doctori, toți mi-au spus că nu prea există șansă. Am încercat tot ce era posibil, am vorbit cu toată lumea, însă nu am avut ce face. Și atunci realizezi cât de importante sunt niște momente pe care nu le-ai prețuit și cât de puțin importanți sunt banii sau chestiile materiale care, în unele clipe ale vieții, nu te ajută cu nimic. Mai mult mă ajutau sentimentele sau gândurile că am trăit o viață frumoasă împreună cu soția mea.
E clar că, după tot ce s-a întâmplat, sunt multe lucruri pe care, acum, le vezi altfel
Nu mă mai agit pentru nimic. Ajunsesem într-un punct în care nu simțeam nimic, nu aveam niciun sentiment, iar asta nu era bine. Acum am reușit să-mi recuperez caracterul, în primul rând să pot juca handbal, la handbal îți trebuie caracter, sânge. Cred că am ținut și partea aia de a nu mă enerva. Sunt momente în care noi credem că avem o mare problemă și, de fapt, problemele mari sunt altele. Din păcate eu am trăit-o pe pielea mea și, când vorbesc cu prietenii, încerc să le spun simplu: „știi, nu e chiar așa greu cum ți se pare ție”. Din păcate nu prea învățăm dacă nu ni se întâmplă… . Dacă poți să înveți ceva din suferința mea, poate scapi tu.
Tragedia asta vine, cumva, într-un moment în care erai foarte fericit. Ai câștigat titlul cu Dinamo și, practic, ai mers acasă să sărbătorești cu soția ta
A fost ca într-un film de groază. Mă simțeam în cel mai bun moment din viața mea, profesional, cu copiii, cu soția, toată lumea era mulțumită, împăcată, nu aveam nevoie de mai mult, eram foarte bine. Și, de aici, dintr-o dată, în 10 minute… s-a dus totul.
10 minute…
În 10-15 minute, ea nu a mai respirat bine. Dintr-o dată a început să o doară capul, ca și cum ar fi fost lovită, în 10-15 minute, era inconștientă și de-abia respira.
Înainte nu a existat niciun semn, nu s-a plâns că o deranjează ceva, că s-ar simți rău?
Nimic. De fapt, noaptea a fost extraordinar de liniștită, totul a fost perfect, copiii dormeau, noi eram liniștiți, nu ne-am certat, nu a existat vreun moment ciudat. După ce se întâmplă o chestie ca asta, te gândești, dacă aș fi știut… dar e prea târziu. Nu pot să mă plâng că nu am trăit o viață plină cu soția mea, pentru că noi am stat împreună opt, nouă ani, am avut copii, ne-am plimbat, am reușit, a fost o perioadă foarte plină. Nu știu dacă mulți oameni reușesc într-o viață, cât am reușit noi în timpul ăsta scurt. Totuși, mi-aș fi dorit să îmbătrânesc cu ea, așa ar fi fost normal.
Te-a ajutat să gândești în sensul ăsta, să te bucuri de anii împreună și să nu te gândești ce ar fi putut fi în viitor?
La început nu am luat-o așa, dar după o scurtă perioadă, era unica mea șansă de a mă liniști, pentru că nu avem cum altfel. Ok, am trăit opt ani împreună, însă puteam să mai trăiesc încă 40, stăteam și plângeam, nu aveam cum altfel. Am încercat să mă mulțumesc cu ce am avut. Au fost opt, nouă ani, cei mai frumoși din viața mea, acum încerc să revin la o viață într-un fel nouă, să-mi revin cu totul. Să fiu fericit, pentru a fi copiii fericiți. Dacă eu nu sunt fericit, nu o să pot să-i fac pe ei fericiți, asta e clar, oricât de mult o să mă coste, o să încerc. Copiii sunt cei mai afectați pentru că nu vor putea să aibă o mamă, eu pot să încerc să fac tot ce e în puterea mea să devin și un pic de mamă și un pic de tată, încerc și eu cu toată puterea mea, cât de bine o fac, nu știu.
Văd că, în timp ce povestești, reușești să strecori câte un zâmbet, când ți-ai recuperat zâmbetul după tot ce s-a întâmplat?
Nu știu! Zilele alea au fost groaznice, nici nu dormeam, eram într-un film, într-o bulă și nu știu când am început să zâmbesc iar, dar a trebuit. Într-un fel încep să prețuiesc mult mai mult chestiile mici din viață. O întâmplare atât de puternică, atunci când te lovește, dacă reușești să o depășești, te face să fii fericit mai ușor. Sunt fericit cu chestiile mici mai mult decât înainte și prioritățile îmi sunt mai clare. Astfel, un zâmbet devine prețios!
Te-ai gândit ce o să faci în viitor pentru copiii tăi, te gândești să rămâi în România? Te întreb pentru că, în ultimul timp, mulți români pleacă din țară chiar pentru a le oferi copiilor o altă perspectivă
Mie mi-ar plăcea să joc la Dinamo mai mult timp, aici mă simt ca acasă. Nu știu ce o să se întâmple în patru, cinci, șase ani, viața mi-a demonstrat asta în 10 minute, 10 minute în care se poate duce tot. O să vedem. Am avut niște planuri dar… (n.r ezită și împinge privirea în pământ) s-au dus. Cred că trebuie să încep o nouă viață, un nou episod, nu știu cum să spun. Trebuie să rezolv lucrurile cât de cât importante, copiii să fie bine, eu la fel, sănătos, funcțional, după aia o să mă gândesc la viitorul meu și al familiei.
Cine ți-a fost cel mai aproape în această perioadă, din mai anul trecut și până în prezent, când noi vorbim aici și îți mulțumesc și te apreciez că ai avut puterea să îți deschizi sufletul!
Nu pot să spun un om! Pe mine m-au surprins foarte mult prietenii noștri. Știi că ai prieteni, însă când s-a întâmplat asta și ai o direcție, nu vezi dreapta sau stânga, crezi că ești singurul care poate să o ducă. Însă vezi că și prietenii tăi o duc cu tine la capăt, stau lângă tine, le vezi fața, pentru că la chestii de-astea nu poți să te prefaci. Cum am văzut sentimente adevărate la oameni și mi-au spus că orice am nevoie, orice, orice, să cer, să apelez, te simți bine într-un fel. Și nu cred că acest lucru s-a întâmplat datorită mie, mai mult pentru că ea a fost un om foarte bun. Oamenii care o cunoșteau, au simțit și ei și s-au întrebat de ce ea? Un om așa de bun, sănătos, puternic, cum se poate întâmpla asta, așa, dintr-o dată? Eu, fără ea, am rămas foarte singur și mă simt foarte singur în continuare, mai puțin datorită lor, prietenilor. Și familia ei și familia mea, toată lumea a fost lângă mine. Nu o persoană, un om, ei, toți și le mulțumesc foarte mult și o să le mulțumesc toată viața.
Mi-ai spus acest „de ce”, cred că a fost și este cea mai grea întrebare și nu știu dacă are răspuns. Cum a fost perioada Sărbătorilor?
Destul de grea. Am fost în Spania, am luat copiii cu mine și, îți dai seama, toți copiii aveau mamă și tată. Noi suntem o familie mare, suntem cinci frați și toți au copii. Într-un fel, eu am văzut-o pe fata mea, ea e la vârsta din mijloc, are patru ani, ăsta mic nu prea înțelege, iar cel mare, la 13 ani, e bărbat deja. Și a fost greu să-mi văd fata cum se lipește de altă mamă, îți dai seama că suferă, nu spune, ei sunt destul de puternici. Și mi-a fost dor de ea, de soția mea, când văd pe cineva care are o relație frumoasă, mă gândesc la relația mea, care nu mai e și nu o să mai fie niciodată cu ea. Am trecut destul de bine, cred că cei mici s-au distrat cu ai mei în Spania, că nu ne vedeam așa mult, am stat două săptămâni, iar asta nu s-a mai întâmplat de foarte mulți ani. Și ei m-au ajutat enorm.
Sunteți mai uniți acum?
Ne simțim la fel de apropiați ca înainte, însă acum nu au mamă, iar mama e foarte importantă. Dacă aș fi putut să aleg, aș fi murit eu. Mai grav decât să îți pierzi mama, pentru un copil, nu există. Iar ei, acum, proiectează toată dragostea în mine. Într-un fel ne-a apropiat mai mult, însă nu sunt bucuros, pentru că această apropiere nu vine dintr-o chestie bună, ci dintr-un aspect groaznic, din lipsa de mamă. Ți-am mai spus, încerc să fiu și mamă, fac tot ce pot, uneori reușesc, îmi petrec foarte mult timp cu ei, orice problemă apare încercăm să o rezolvăm, căutăm o manieră sănătoasă de a pansa și a trece peste probleme.
Acum sunt curios cum reușești să te împarți? Trei copii, antrenamente, nu pare foarte simplu
Am ajutor, însă și așa mi-e greu. Dacă reușesc să am un program bine stabilit, să mă organizez cum trebuie, pot să ajung peste tot. În primele luni a fost oribil, nici eu nu eram într-o stare foarte bună și au început toate, școală, grădiniță. Ce să fac, să mă las, să renunț? Nu se poate! Nicio secundă nu m-am gândit la așa ceva. Când ei i s-a oprit inima, atunci am avut 30 de minute în care nu am putut să ies din spital. Practic știam că, atunci când o să ies din spital, ea murea, pentru că știam numai eu. Era lumea de afară și, când am ieșit, a început totul. A trebuit să le spun tuturor, mamei, tatălui, soacrei, socrului, copiilor. Te gândești că nu ai putere pentru asta, nu vrei să faci asta, însă te ridici, ieși și începe totul. Și e altfel!
Ai reușit să te mai scuturi de acel „de ce”, să-l uiți?
Au fost multe gânduri, am avut multe stări, la fiecare ai un fel de răspuns, însă niciunul nu te ajută. La concluzia la care am ajuns eu, la un moment dat, este că nimic din ce am făcut, fac sau aș putea face, nu mi-o aduce înapoi.
Te-ai gândit, vreun moment, să renunți la handbal?
Nu! Familia și handbalul sunt cele mai importante lucruri din viața mea. Familia pe primul loc, apoi handbalul. Când într-unul îți este greu, încerci să te prinzi de al doilea. În cazul meu mi-a fost greu la început, din cauza suprasolicitării mentale. Și m-a ajutat, la început și psihologul, nu mi-e rușine să o spun, atunci când eram jos, mi-a fost de folos. Nu aș putea să las handbalul, pentru că și prin handbal am trăiri frumoase, fac ce îmi place.
Ce planuri ai pentru viitor, iar aici te întreb de echipa națională și o să revin la Dinamo. La un moment dat, la națională ai avut unele neînțelegeri cu președintele Dedu. Ai rezolvat problema asta?
Cum ți-am mai spus, la națională te duci pentru că vrei, pentru că simți. Iar eu, la un moment dat, nu m-am simțit destul de respectat. Ca om, nu ca handbalist. Și am decis că, decât să-i fac eu, pe unii, să se simtă rău sau prost din cauza mea, prefer să nu merg.
Sună puțin ciudat, „nu m-am simțit respectat ca om, nu ca handbalist”. Ca sportiv poți fi într-o formă slabă, nu ești conectat…
Când un om vine pentru că vrea să joace la națională, cred că cel mai important este respectul. Am simțit că nu eram respectat, nu m-am simțit bine și am luat o pauză și cred că mi-a prins bine. După, am mai vorbit, ne-am împăcat. Nu vreau să spun nume, nu am ură, nu urăsc pe nimeni. Au fost multe discuții în care eu m-am simțit nerespectat, poate greșesc. Acum s-au schimbat lucrurile, vreau să merg la națională, să ajut, să ajungem undeva.
Cu Dinamo? Ce șanse mai aveți în Champions League, mai există speranțe?
Sunt puțin mai conservator, în capul meu mă gândesc și la campionat, știu că avem o echipă foarte valoroasă, însă nu ne este permis să mai greșim, trebuie să câștigăm titlul, să jucăm și la anul în Champions League. Asta e și cel mai greu, să ții, mereu, nivelul sus, fără să greșești. De-asta e și frumos sportul, că celălalt încearcă să-ți ia, mereu, locul. După, când mergi la un meci cu Barcelona, PSG, Veszprem, astea, pentru mine ca jucător, sunt cadouri, pentru ele ai jucat toată viața, sunt meciuri în care nu ai nevoie de prea multe vorbe, te duci pe teren și, între ghilimele, te distrezi. Să joci în Champions League este cel mai frumos sentiment.
Da, dar noi, din tribună, ne-am îmbătat puțin cu speranțe, vrem mai mult de fiecare dată și e și normal. De pe parchet cum simți jocurile astea?
Eu cred că Dinamo o să meargă mai departe de grupe, însă trebuie să te uiți și la ce grupă avem. Nu este o scuză, am avut meciuri în care am pierdut cu echipe pe care toată lumea credea că o să le depășim ușor, dar vorba asta nu există în Champions League. O fac formațiile cele mai puternice, pe care le avem, pe toate, în grupă (râde cu poftă). În rest, sunt echipe ca noi sau, probabil, cu buget mai mare, experiență mai mare. Spun că, momentan, am făcut un parcurs demn, nu suntem pe zero, avem șase puncte, am bătut echipe puternice, problema e că am pierdut la un gol meciuri cruciale. Acolo este diferența, de un gol. Să ajungi acolo și să pierzi la un gol… e o muncă uriașă, după îți pare rău, că poate nu ai muncit puțin mai mult sau nu ai fost mai atent, e o minge în minus. Mai avem trei meciuri și poate mai trăim o surpriză, în Sala Dinamo se pot întâmpla multe.
Javi, care e secretul acestei formații care domină de ani buni handbalul românesc și eu spun că este cel mai bun produs, ca echipă, din sportul românesc?
Secretul a fost, într-un fel, familia care s-a format, suporteri, jucători, conducere. Au făcut o treabă extraordinară și totul poate să crească, de-asta a venit un antrenor precum Pascual, care este cel mai bun din lume. Dacă o să continuăm pe linia asta, Dinamo o să ajungă la nivelul unui Final Four de Champions League.
Când? Ești curajos cu această afirmație!
Nu este o regulă. PSG a băgat milioane și nu a câștigat niciun Champions League. Cred că muncim foarte bine, dacă ținem blocul și există insistența asta de a fi mai bun, mai buni, cred că e timpul. Sau să ajungă Dinamo, nu știu dacă prind eu (râde), m-aș bucura enorm, la un Final Four. Muncim din greu și fanii au văzut că, la niciun meci, nu am pus mâinile jos.
Pe peretele sălii Dinamo, în care a avut loc interviul cu Javi Humet, tronează portretul lui Marian Cozma, regretatul handbalist român de la moartea căruia, peste câteva zile, pe 8 februarie, se vor împlini 13 ani.
„Cu Petre Cozma avem, cumva, o conexiune în suferință, eu când mă uit în ochii lui, pot să-l înțeleg, el, când se uită în ochii mei, mă înțelege”. – Javi Humet.