21 octombrie 2018 va rămâne, aidoma, drept una dintre cele mai triste zile ale fotbalului românesc. În acea zi fatidică, Ilie Balaci a plecat în lumea celor drepți, în urma unui accident vascular cerebral. A lăsat în urmă o familie sfâșiată de durere, dar și o moștenire fotbalistică uriașă.
A avut o înmormântare fastuoasă, cu onoruri militare, pe măsura unei legende adevărate. Acea zi ploioasă avea să fie una a tristeții supreme, dar și a miracolelor. Scindați de ani buni de orgolii nemăsurate, suporterii care l-au apreciat pe Ilie Balaci au pus pauză, pentru câteva zile, rivalității aprige care îi mistuie și în ziua de astăzi. Mii de iubitori ai fotbalului din toate colțurile țării s-au strâns pe stadionul “Ion Oblemenco”, la căpătâiul “Minunii Blonde” și au scandat împreună, într-un suflet: “Te vom iubi mereu”. Pare un sentiment profund, însă, în realitate, este și o obligație morală pe care noi, românii, o avem față de Ilie Balaci.
Nu vom scrie foarte mult despre cariera acestuia, care a început fulminant și s-a terminat fulgerător.
Asemenea fotbaliștilor de clasă mondială, precum Pele sau Maradona, fosta mare glorie a Craiovei a ajuns la echipa națională la numai 17 ani. Un deceniu mai târziu, sfâșiat de durere, a fost nevoit să își agațe ghetele în cui, după o accidentare îngrozitoare. A trăit, însă, în toți acei ani, cât alții într-o viață. A și apucat să își îndeplinească visul pe care l-a așternut pe hârtie pe când era doar un copil, în clasa a șasea, într-un eseu la ora de dirigenție: “Vreau să ajung să joc și să îl driblez pe Dobrin”.
La mai bine de 60 de ani de atunci, Ilie Balaci a rămas agățat împreună cu idolul său Nicolae Dobrin, dar și cu Gheorghe Hagi, în controversa imposibil de elucidat: oglindă oglinjoară, cine a fost cel mai bun fotbalist din țară? O întrebare careia, cu siguranță, nu îi vom afla niciodată adevăratul răspuns.
Astăzi, în cea de-a treia zi de Crăciun, fiica cea mare a “Minunii Blonde”, Lorena Balaci, a acceptat să ne împărtășească povești fabuloase despre legendarul său tată. Emoții intense, lacrimi de bucurie, trăiri amuzante și necazuri, totul prin ochii celei pe care Ilie Balaci a iubit-o mai presus de orice și oricine.
Crăciunul în copilăria mea era mai mereu în străinătate, acolo unde antrena tata. Plecam după ce se termina școala și ne întorceam după anul nou. Era mai mereu la căldură, deci petreceam atipic, la soare, la mare. Tata a fost un tată minunat și nu ne refuza nimic. Așa că nu era nevoie să vină Crăciunul ca să ne faca poftele… la noi, cu tata, Moș Crăciun venea în fiecare zi.
Am conștientizat că tata este un om foarte important de la o vârstă foarte mică, cred că aveam în jur de 4 ani. În 82, după un campionat câstigat, atunci când parcarea blocului unde locuiam s-a umplut de oameni care îl aclamau. Sentimentul a fost uneori contradictoriu, pentru că știam că nu sunt ca ceilalți copii, ceea ce îmi aducea o obligație în plus față de părinții mei, implicit fața de lumea care îl cunoștea pe tata. Aveam momente în care nu puteam să fac tot ceea îmi trecea prin cap, pentru că știam că am un standard de respectat, iar pentru un adolescent poate fi ușor frustrant. Dar mi am asumat acest rol în care, evident, eram fără voia mea, dar aveam obligația de a-l respecta.
Un moment superb a fost când a câștigat Cupa Campionilor Asiei, un fel de Champions League al Europei. Sentimentul că îți vezi părintele aclamat de niște străini, iubit, respectat… este priceless. Pur și simplu nu pot descrie în cuvinte sentimentele de mândrie de atunci.
Cel mai frumos și amuzant moment cu tata fost prin 97’, cred. Urma să semneze contractul cu Al-Hilal și trebuia să meargă în Egipt pentru că prințul era acolo la o conferință a țărilor arabe. Cum îmi doream foarte mult să merg să văd piramidele, nu a mai fost cale să scape de mine, așa că am mers amândoi. Aventura a început în avion, tata era recunoscut ca un mare fricos de avioane, iar eu am dormit tot timpul. Păi ce m-a boscorodit tot drumul. Că nu știe cum pot să fiu atât de nepăsătoare și să dorm așa liniștită. Am ajuns, într-un final, în Cairo, și ne-am cazat la un hotel de cinci setele. Mie îmi era foame, așa că el s-a apucat să comande la room service de toate. Când au venit ospătarii cu 3 mese uriaaaașe, pline de mâncare, efectiv nu aveau loc să le bage in cameră. Nu știau pe unde și cum să le pună. Am râs copios zile la rând. Mai apoi, a doua zi, a semnat contractul și i-au dat niște bani la investire, o sumă enormă pentru acea vreme, chiar și pentru zilele noastre, de altfel. Nu a vrut să lase banii în cameră, așa că m-a rugat să îi pun la mine în geantă. Și uite asa m-am plimbat eu cu cămilele, am fost la piramide și peste tot cu o întreagă avere după mine. Chiar și la piscină am stat cu capul pe geanta doldora de bani.
La noi în casă, generalul de armată a fost mama. Ea a condus mereu trupele. Tata a fost permisiv, dar până la o limită, iar acea limita era bunul simt, nu permitea nesimțirea sub nicio formă. Nu prea ne certa, pentru ca avea un fel calm de-a vorbi, de te făcea să intri în pământ de rușine. Dar eu am reușit să-l scot din sărite o dată, atunci când nu am vrut să merg la dentist și m-a amenințat că mă tunde la chelie. De fapt, asta era amenințarea lui pentru orice.
De departe în top conduce momentul în care l-am născut pe Hristu. Doamne, ce emoționat a fost că a devenit bunic. Un alt moment a fost cel în care Hristu a intrat la facultate. În ambele momente a plâns de fericire.
Tata era un tip introvertit, un perfecționist desăvârșit, iar în ziua aceea a fost atât de preocupat ca totul să iasă perfect, încât nu a mai avut timp să îmi spună ceva, iar ceea ce a simțit atunci nu mi-a spus niciodată.
Tata era un tip non conflictual în general. El era bun și blând, vesel. Evident, ca orice om, avea și el limitele lui de suportabilitate a unor lucruri. Sunt mulți oameni de care vorbea frumos, oameni care îl marcaseră într un fel sau altul, dar nu aș vrea să menționez pe cineva anume, pentru că ar trebui să îi menționez pe toți și nu aș termina prea curând.
Diferențele între tata și Atanas sunt foarte mari, plecând de la fizic. Tata avea în jur de 1.70 m, Atanas are 1.91m. Joaca pe alt post decât juca tata, are alte calități. Nu am vrut să îl impovărez niciodată cu această moștenire genetică, pentru că, oricum, o vor face alții. Ideea este că noi, oamenii, suntem diferiți și nu ne putem compara. Tata a fost un geniu, Atanas este, deocamdata, un adolescent care muncește să devină fotbalist.
Asociația există, dar toate lucrurile vin la timpul lor, atunci când Dumnezeu încuviințează apariția lor. Sunt convinsă că până voi pleca eu de pe acest pamant, această școală va exista și va continua să ducă numele mai departe. Din păcate, eu sunt ultima care poartă numele Balaci din acest neam, așa că am o datoria morală de a face ceva pentru a duce numele mai departe.
Evident ca pentru mine tata a fost si cel mai bun fotbalist si cel mai frumos bărbat.
Nu mi a spus el, dar cunosc ceva amănunte. După cum îl știu pe tata cred că și-ar fi dorit ca eu să cresc la Milano, pentru că el absolut orice făcea se gândea la noi, la mama și la fetele lui. Nu era nimeni și nimic mai important decât noi.
Este adevarat, da. Iar el putea pierde orice, absolut orice, mai puțin familia, pe mama și pe mine, pentru că atunci doar eu eram născută. Cred ca asta a fost frica lui cea mai mare și pentru asta nu s-a dus la italieni. Dar să știi ca nu a regretat nicio secundă.
Cred cu tarie ca ei au fost exemplul viu ca se poate trăi o poveste până la final. Pentru tata, cel mai mult a contat liniștea din familie. Părinții mei au fost căsătoriți timp de 44 de ani și sunt pentru mine o icoană, o dovadă vie a faptului că iubirea nu se stinge niciodată. Că dacă știi cum să manageriezi și să respecți o căsnicie, ea nu se termină niciodată. Ei au respectat cu sfințenie cuvintele spuse în biserică: “până când moartea ne va despărți”.
Tata era un om foarte relaxat, lucrurile mai puțin frumoase din viața lui nu le includea în povești. Avea el un mod de a spune:” a trecut, s-a terminat, gata”… și nu vorbea despre acel moment. Poate ca în sufletul lui uneori se zvârcolea, dar nouă nu ne arăta, nu voia să ne împovăreze. Poveștile lui erau doar cele amuzante, pentru că era un om vesel, căruia îi plăcea să trăiască frumos.
Îl visez foarte des, da. Uneori nici nu știu cum să interpretez aceste vise. Pe unele le iau ca semne, altele vin pur și simplu ca să-mi alin dorul imens de el.