Ce știm toți? Cartonașele, acuzele, căderile emoționale, episodul “lost in translation” din Liga Campionilor. Adăugați ce doriți! Noi, cei care aruncăm la nervi cu vorbele mai des decât ies “galbenele” și “roșiile”, cei care de-abia ne arbitrăm propriile așteptări, noi care știm deja tot.
La 44 de ani, Sebastian Colțescu e o insulă de umanitate într-un arbitraj schinguit de percepția opacității. Poate mai sunt insule. Dar măcar pe cele pe care le-am descoperit să le punem pe hărțile adevărate ale fotbalului.
Tocmai de-aceea Sebastian Colțescu e un personaj. Pentru că e viu într-un peisaj de gips unde erorile rareori au menirea lor fundamentală: aceea de a te face mai bun. Ce e în spatele personajului pe care l-am acoperit de prejudecăți?
Sebastian Colțescu o să publice în curând un volum de poezii. Dar despre asta la următoarea întâlnire. “Cu mine, poți să vorbești o viață despre arbitraj, dragoste și credință”. Asta știați?
Lucrurile stau cam cum spui tu. Să știi că foarte mulți prieteni sunt din rândul colegilor mei din arbitraj. Cu ei am întărit acest fel de relație specială în urma tuturor experiențelor trăite împreună, de-a lungul timpului, în această activitate. De Ovidiu Hațegan mă leagă foarte multe, vreau să îi mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine luându-mă în brigada lui, dar mai ales pentru prietenia lui și pentru spiritul de colegialitate.
Îți mărturisesc un secret: astfel de meciuri, fără ritm, intrate într-o stare de adormire, să spunem, sunt foarte periculoase pentru arbitri! Intri și tu în acea stare de relaxare, îți pierzi concentrarea și la o fază neașteptată, în contextul dat de partidă, poți lua decizia greșită. Așa că nu pot spune că prefer un meci alert sau unul lent. Tocmai pentru că înveți, cu timpul, că ai nevoie de aceeași concentrare pentru o performanță bună ca arbitru.
În mod clar! Doar derby-urile și atmosfera tribunelor la astfel de meciuri te fac să te simți cu adevărat arbitru! Simți și la nivelul jucătorilor că există o motivație în plus. Jocul, per total, are o altă intensitate. Poate mai problematică pentru arbitru, dar ți-o dorești, pentru că doar așa ai frumosețea reală a fotbalului!
Cu cât faci arbitraj la nivel mai înalt, cu atât crește neglijarea vieții personale. E un raport invers pe care l-am învățat în timp. Dar, pe de o parte, fără sacrificii nu faci nimic în viață, indiferent de domeniu. Un arbitru are nevoie de oameni dragi care să îl înțeleagă și să îl susțină. Tocmai pentru că există limitări și restricții, ai nevoie de un nucleu intim solid și plin de afecțiune. Când spun să ne înțeleagă, mă refer și la un respect pe care trebuie să îl aibă față de modul nostru profesionist de a trata arbitrajul și care implică deseori mai puțină atenție și mai puțin timp pentru de cei dragi.
Arbitrajul a fost viața mea și, chiar dacă uneori viața pare nimic, nimic nu e mai frumos și mai presus decât viața! Aceasta ar fi fraza. Eu cred că, în zona fotbalului, un singur lucru e mai greu decât să fii un arbitru de top: să ai o căsnicie perfectă! Ca să ai asta azi, înseamnă fie să fii binecuvântat de Dumnezeu cu un suflet-pereche, fie să faci compromisuri și sacrificii uriașe. Am început fraza spunând că arbitrajul a fost viața mea. Asta pentru că, de când s-a născut fiica mea Sara, ea este viața mea, motivația zilnică și sensul existenței mele.
Pregatirea fizică e baza fiecărui sport, cât și baza fiecărui sportiv. Oamenii uită poate, dar arbitrii sunt sportivi! Am un ciclu săptămânal bine definit pentru zona fizică. În paralel, lucrez mult din punct de vedere psihologic și motivațional. Ca să poți reprezenta un exemplu de moralitate pe teren și dincolo de acesta, e clar că e vorba de un tip de personaj complex pe care îl necesită această profesie. Am un program special de odihnă și alimentație, sesiuni de antrenament pe teren și în sala de forță, nimic nu e simplu pentru că eu țin mult la prestațiile pe care le las în urmă.
Sunt de patru ani și jumătate președintele CJA Dolj, perioadă în care am promovat peste 20 de arbitri către eșaloanele superioare din fotbalul românesc. Constituim un colegiu de arbitraj puternic în România și mă mândresc foarte mult cu fiecare dintre colegii mei din Dolj. Sunt ca orice părinte cu impresia că are cei mai frumoși și talentați copii. De-aceea nici nu-i poți cere unui părinte să nominalizeze unul dintre copiii săi. Ori eu nici nu am măcar această impresie, eu sunt ferm convins că am cei mai buni arbitri în Dolj!
Arbitrez la orice nivel cu aceeași pasiune, dar la copii chiar simt ceva special. Uite, când mă uit în ochii lor îmi aduc aminte, de fiecare dată!, de bucuria sinceră a golului marcat, de satisfacția deplină a victoriei. La fel cum reînțelegi și dezamăgirea totală a înfrângerii. Emaptizez foarte mult cu ei… Au o sinceritate când joacă fotbal care e rară în zilele noastre, la alte vârste. E și motivul pentru care merg și arbitrez cu plăcere cum prind ocazia unui meci de copii. Îmi dă putere să continui. E un mic secret al meu.
Sincer, nici nu vreau să mă gândesc la așa ceva! Umanitatea e esențială în fotbal. Umanitatea înseamnă și toate valorile ei, credință, corectitudine, morală, civilizație. Scoatem oamenii, scoatem și toate acestea din fotbal! Chiar nu vreau să mă gândesc la așa ceva… Sunt de acord cu updatarea noastră, sprijin orice demers prin care ținem pasul cu tehnologia în fotbal, dar înlocuirea totală a factorului uman ar compromite ideea de fotbal în sine. Ideea de sport.
Fiecare arbitru, ca fiecare om, cu perioada sa! Toți marii arbitri au fost mari la timpul lor, dacă pot spune astfel. Eu îți spun: în trecut era mult mai greu de arbitrat pentru că exista presiunea conducătorilor de cluburi! Acum aceasta a dispărut, dar a apărut presiunea media.
Absolut toate deciziile mi-au marcat viața. Și cele bune, și cele rele! Fiecare dintre ele a modificat lucruri în existența mea. Dar să știi că nu au fost decizii care să mă fi urmărit perioade lungi de timp, dincolo de influența lor pe moment asupra vieții mele. Mi-am dat seama de mult că tot ce se întâmplă are un scop. Poate pe moment nu îl înțeleg, dar îl voi afla pe parcurs. Poate! Poate că răspunsul mă va face mai bun, mai târziu. De ce să regret, atunci? De ce să mă acopăr cu regrete? Poate sunt lecții care mă vor ajuta să fac bine.
Eu am avut ceea ce poate fi numit noroc în această situație. Sara, fiica mea, s-a născut când eu aveam 40 ani, deci spre final de carieră în arbitraj. Și acum este foarte mică pentru a înțelege unele răutați. Dar mi-au povestit colegii despre întâmplări groaznice legate de copiii lor… Sunt jigniți la școală de colegi, li se spune mereu că tatăl lor e hoț… Și asta după niște meciuri în care se întâmplă greșeli, greșeli omenești, greșeli cum face fiecare în profesiile noastre, poate zi de zi… Nici nu vreau să mă gândesc prin ce traume trec acești copii și ce urmări pot avea pentru formarea lor…
Daaa, de foarte multe ori! Cred că după fiecare meci, fiecare arbitru își rememorează fazele, inconștient. Asta dincolo de reluarea conștientă, pentru autoevaluare. Cel puțin mie așa mi se întâmplă. Și consider că detaliul acesta e un argument pentru faptul că avem conștiință, că suntem responsabili și că mai avem frică de Dumnezeu. Mie îmi pare tare rău atunci când greșesc… Regret enorm. Și mă străduiesc să suport consecințele ca un bărbat adevărat. Ca să pot trece peste, mai glumesc uneori spunând celorlalți că nu am încălcat Legile Jocului, doar le-am testat elasticitatea, puțin 😊 Însă în sufletul meu mă macină… Cred că e semnul că îmi pasă constant de ceea ce fac și că vreau să fac bine!
Au existat și momente frumoase în fotbal, din această ultimă categorie, pentru mine. Unele în România, dar majoritatea în fotbalul internațional. Cred că uităm ceva esențial. Uneori, în viață, trebuie să știi să pierzi pentru a putea câștiga din nou, data viitoare. Asta e greu de asumat.
Spun trei, dar nu le pot pune în ordine, le prețuiesc mult pe toate. Așadar, Campionatul European 2016 din Franța… Am avut ocazia să fiu o lună de zile la Paris alături de cei mai mari arbitri ai Europei, am împărtășit experiențe și am rămas prieteni foarte buni și acum. Apoi, primul meci pe Camp Nou, când l-am arbitrat pe Lionel Messi. Nu în ultimul rând, semifinala de Europa League de pe Old Trafford, Manchester United – Celta Vigo și faptul că l-am întâlnit pe Jose Mourinho, și pentru mine The Special One. Mai presus de aceste trei momente, cel mai fericit mă face faptul că am vizitat aproape toate țările Europei și atât de multe din lume. Am cunoscut o serie de oameni remarcabili, am descoperit prin prisma arbitrajului civilizații diferite, locuri minunate… Asta e în sufletul meu!
Sorin Corpodean și Nicola Rizzoli. Italianul a fost desemnat 7 ani consecutiv cel mai bun arbitru din Serie A, a oficiat finală de Liga Campionilor în 2013 și finală de Mondial în 2014…
Evident, a fost o atmosferă dezolantă pe stadioane fără spectatori. Dar ținând cont de situația specială din această pandemie, a fost un lucru bun măcar faptul că fotbalul a continuat prin competiții, că am putut să arbitrăm și în astfel de condiții! Sincer, eu abia așteptam să se deschidă porțile pentru public. Poate fanii nu sunt tot timpul pe placul nostru, e drept, dar când ne mai adresează cuvinte nepotrivite să știi că ne ambiționează, ne motivează să fim mai buni și mai atenți, dincolo de enervarea de moment. A devenit un mit faptul că nimeni nu vine la stadion să se uite la arbitri, ci la jucători. De fapt, toți o fac și sunt critici la adresa noastră.
Într-o proporție covârșitoare eu cred că da, deci mitul acesta ar sta în picioare. Dar sigur că nu e obligatoriu să fi jucat fotbal înainte de a deveni arbitru. Ok, practicarea lui îți oferă un mare avantaj, dar nu e totul. Devii mai familiarizat cu fenomenul, de la atmosfera din iarbă și raportarea la tribune, până la tipurile de conctacte între jucători.
Ar fi două! Să nu am încredere în nimeni. Și apoi faptul că ce rămâne aparent între două persoane, ca secret, deja nu mai e secret când există deja două persoane care îl cunosc.
Așa este. Evident, e nevoie de corectitudine și imparțialitate, de echidistanță când vine vorba de un arbitru. Iar eu cred că am aceste calități și în arbitraj, și în viața de zi cu zi.
Dincolo de echidistanță, eu cred că am și curaj. De aceea îți spun că am fost și sunt fan AC Milan și Barcelona din fotbalul internațional. Iar din fotbalul românesc, sunt fanul Craiovei, orașului meu de suflet. Asta înseamnă că atât al FCU, cât și al Universității. Că probabil asta urma să mă întrebi!
Ce întrebare… Întâi, ce n-aș da să mai am 15-16 ani… Și da, dacă aș putea da timpul înapoi, aș face același lucru. Aș urma cursurile școlii de arbitri. Aș iubi cel puțin la fel de mult această activitate și m-aș dedica la fel. Aș gestiona însă în alt mod diferite perioade. Atât din arbitraj, cât și din viața personală. Le-aș gestiona altfel.