Ajuns la 307 goluri marcate la nivel de seniori într-o carieră fulminantă, dintre care 100 doar în fotbalul din Franța, Claudiu Keșeru a acceptat să povestească în premieră, în cadrul unei confesiuni ample, fiecare etapă a drumul său fotbalistic. În partea I publicată ieri în exclusivitate de Playsport, am descoperit episoadele franceze ale parcursului său, iar azi continuăm cu dezvăluirile spre prezent.
DESCOPERĂ AICI PRIMA PARTE A INTERVIULUI CU CLAUDIU KEȘERU!
Cel mai bun marcator al României aflat încă în circuitul naționalei vorbește pentru prima oară despre ofertele avute, experiențele la FCSB și în Qatar, anii de glorie în Bulgaria la Ludogoreț și momentele de reper ale partidelor pentru națională. Cu momente tari legate de Mihai Stoica, Christoph Daum, Cosmin Contra sau Iordănescu, Anghel și Edward!
Angers a schimbat patronul, s-a redus masa salarială, mi-a fost propus un contract pe 4 ani dar pentru bani mai puțini. Dar nu asta a contat, cât faptul că voiam iar în Ligue 1! Încă din aprilie discutasem cu Frederic Hantz, antrenorul lui Bastia. M-a cucerit, nu era o problemă pentru el nici că veneam după o problemă cu meniscul extern, mă dorea mult. Iar eu mă gândeam și la atmosfera specială cu sporterii corsicani…
E adevărat. Varianta Olympiakos s-a creat prin Christian Karembeu, fostul mare jucător francez lansat de Nantes și care mă cunoștea, iar acum era în conducerea clubului grec. Au fost discuții, dar mi-am dat seama că nu aș avea un rol principal la echipă, așa că am renunțat. Cu Steaua a fost… foarte greu.
Eram acasă, pe terasă. Și sună telefonul: salut Claudiu, Meme Stoica sunt. Atât a apucat să zică. I-am răspuns: îmi cer scuze, nu pot vorbi acum, sun eu mai târziu. Și am închis. M-am blocat, pentru că mi-am dat seama despre ce e vorba. Îmi tremurau mâinile, tot corpul, nu puteam să articulez. Steaua! Steaua! Așa de entuziasmat eram, am închis și tot nu-mi venea să cred.
Cu tot sufletul mi-aș fi dorit, dar era prea târziu. Îmi dădusem cuvântul la Bastia și antrenorului de-acolo, deja. Nu aveam cum să schimb lucrurile, să le întorc. Nu a fost cel mai greu moment din carieră privind un transfer nerealizat, nu îl pot considera așa pentru că finalmente s-a îndeplinit ce îmi doream atât de mult. Peste doar 6 luni. Însă a fost dureros sufletește la acel moment…
Realitatea de la Bastia a fost alta față de așteptările pe care le discutasem. Fusesem obișnuit mereu ca lucrurile să se respecte, dar nu a fost cazul aici. Nu era bine din punct de vedere fotbalistic, sportiv, nici acasă nu mă simțeam bine, familia vedea asta zi de zi. Cu fanii am avut o relație bună, dar trăiam sentimentul acela că forțez ceva ce nu merge, nu vine natural. Djibril Cisse îmi plăcea mult, Cahuzac era căpitan corsican, indiferent de nivelul său fotbalistic dădea tonul agresivității, cum se cerea… Dar nu eram din acel film, pur și simplu.
Eeeei, Meme e conducător experimentat… Pe toată perioada la Bastia, fix când îmi era mai greu, îmi dădea mesaje, mă susținea, îl simțeam permanent aproape. Mă tot urmărea (râde).
Păi ca să o luăm invers cronologic, pe când eram la Bastia i-am avut în față pe Abidal și Ricardo Carvalho, de la Monaco. Apoi, fenomenali erau doi brazilieni: Cris de la Lyon și Hilton, de la Lens, Marseille și Montpellier. Mexicanul Yepes, cu care am fost și coleg la Nantes. Și neapărat Souleymane Diawara, un “monstru” defensiv, simțeai că n-ai nicio șansă în dueluri cu el…
Payet, clar. Pur și simplu avea ceva ieșit din comun, care putea face oricând diferența.
Interesant este că nu e legat de un meci în care am jucat. Eram împrumutat la Libourne, cred. Și am vrut să vin să urmăresc din tribune un meci al lui Nantes. Am sunat la club, am primit bilet, m-am dus la meci. Fără să știu, cei din club vrut să-mi facă o surpriză. Crainicul a anunțat pe stadion că sunt prezent și tot stadionul a început să aplaude și să îmi strige numele… Am fost mândru, respectat și iubit. Am simțit toatea astea într-un singur moment.
Un gol reușit împotriva lui Lille, în optimile de finală ale Cupei Franței. Eram deja în reprizele de prelungiri, am fost introdus în teren în minutul 119, pentru penalty-uri. Dar în minutul următor, 120, am executat o lovitură liberă și am înscris. Golul ăsta a venit după trei luni în care simțeam că nu mai pot să dau în minge. Parcă mă loveam cu stângul în dreptul. Murise tata pe 19 octombrie 2006 și n-am mai fost om trei luni… Am căutat enorm acel gol, să mă izbăvească parcă…
Să știi că a fost o mutare firească, până la urmă. Intrasem cumva într-o zonă de confort, aproape 11 ani în același fotbal, francez. Era nevoie de o provocare. În plus, mă atrăgea să lupt pentru titlul de campion, să merg în cupele europene. Să mă bucur de presiune. De tot ce însemna Steaua. Eram un jucător de națională și acum veneam într-un vestiar cu jucători de națională. Eram bucuros și entuziasmat.
Satisfacții extraordinare, îți dai seama. Vestiarul era valoros, echipa însemna deja un grup funcțional, de performanță. Am venit să aduc plus valoare, să contribui și să completez pentru a deveni campioni. A fost minunat! Eu nu am fost niciodată omul care să intre direct la sufletul oamenilor. Mă organizez și mă adaptez treptat, pentru că nu cedez niciodată, refuz să cedez, pur și simplu! Dar am devenit parte a unui grup frumos.
Cred că n-am spus nimănui că am luat acasă două mingi, nu una! La hattrick primești mingea, dar la 6 goluri cred că meritam două (râde). Și am făcut și două poze la tabelă, nu doar una. La pauză și la final! Bine, pe moment eu nu prea am realizat performanța. Abia după meci, când am văzut vreo 300 de mesaje în telefon, am conștientizat. Dar am avut o mare părere de rău, că s-a jucat fără spectatori. Aș fi vrut să ne bucurăm împreună atunci, să fie completă amintirea. Și când am debutat în Europa League, hattrick cu Aalborg, tot fără spectatori! Așa a fost să fie…
Pot spune că m-am descătușat și mai mult cu Costel Gâlcă antrenor. A fost o schimbare mare de viziune fotbalistică, am trecut la un joc mai elaborat, pe posesie, cu altă abordare, am trecut de la jocul de forță și de intensitate la ceea ce mie mi se potrivea mai bine. Plus că se construiseră deja relații de joc între mine și colegi. Iar plecarea… hai să spunem că a venit surprinzător și pentru mine. Nu știu dacă au fost mai multe oferte, eu doar de Al-Gharafa din Qatar am știut.
Era vorba de foarte mulți bani, dar sincer nu mi-am dorit neapărat să plec. Nu țineam să plec. Aveam 10 puncte avans față de Petrolul și 12 față de Târgu Mureș după 17 etape, simțeam gustul gloriei, era parcurs de echipă campioană, trăiam ceva minunat… Doar că a trebuit să mă adaptez cumva. Szukala și Luci Sânmărtean au plecat la Al Ittihad cu Victor Pițurcă, am înțeles direcția și că trebuie să plec și eu… Asta a fost…
Când am ajuns eu la echipă tocmai plecaseră Lisandro Lopez, fostul atacant de la naționala Argentinei, Porto și Lyon, dar și Nene, fostul jucător al lui PSG. Chiar am luat locuința lui Lisandro eu! În primele zile am fost tare mirat. Îl știam bine pe Lisandro din Franța, atacant excelent, combinativ, dar cifrele lui în Qatar erau slabe! Nu înțelegeam ce se întâmplă. Băi, ce fotbal e aici? Și apoi au venit șocurile…
Nu de nivel e vorba, ci de implicarea jucătorilor! Eu veneam cu entuziasm, campion, să tragem, să facem performanță, să fim serioși la antrenamente, iar la primele ședințe de pregătire mi-am dat seama că n-am ce face cu elanul meu. Toți erau cam la 20-30% implicare la antrenamente. Era totul relaxaaat, o lentoare… Mare șoc pentru mine! Nu căldura, nu adaptarea, nimic! Asta m-a lăsat mască. Și al doilea șoc a fost când a intrat salariul. Culmea, prima lună a întârziat. A doua lună, au intrat două salarii. M-am speriat când am văzut suma! Avusesem eu contracte bune, dar ce era acolo, din punct de vedere financiar, mai ales când te gândești la ce implicare era de la fotbaliști…
Gabi, o să fiu sincer și scurt: eu m-am întors în fotbalul european pentru echipa națională. Era august 2015, am visat să merg la EURO 2016. Anghel Iordănescu nu mi-a impus nimic, dar mi-a dat clar de înțeles că trebuie să revin la un ritm fotbalistic foarte bun, ca să conteze pe mine în drumul spre EURO și la turneul final, dacă ne calificăm. Așa că n-am stat pe gânduri.
A fost o discuție să revin la Steaua, dar am ajuns la Ludogoreț până la urmă. Am discutat cu directorul sportiv și cu scouterii lor, am aflat că mă monitorizau de prin 2013, fuseseră chiar pe stadion la un Nantes-Angers ca să mă analizeze. Auzisem ceva în trecut, de la Eugen Neagoe, despre un astfel de interes, deci știam că e ceva serios. Apoi, Prepeliță, prietenul meu, se transferase la Razgrad cu câteva luni înainte. Așa am ajuns și eu acolo.
Cu toată modestia îți spun, oamenii m-au considerat și mă consideră un jucător emblematic, legendar, pentru fotbalul de acolo. Aș putea scrie o carte doar despre perioada din Bulgaria…
Hmm… Plăcere. Dominare. Atmosferă. Performanță. Relaxare. Respect. Și vreau doar câteva din ele să le explic.
Atmosferă, adică grupul de acolo. Când am ajuns la Razgrad, am simțit că sunt pierdut! Am vrut să locuiesc la București, apoi la Ruse, la Varna, primele 3 luni am vrut în fiecare zi să plec de-acolo! Dar principiul meu, că nu renunț niciodată, și faptul că am simțit la nivel de grup, de echipă, că sunt exact piesa din puzzle care lipsește ca să scriem istorie, astea m-au făcut să rămân! Apoi, relaxarea se referă la ce simțeai în fotbalul bulgar. Exista presiune când jucai cu Levski, ȚSKA Sofia sau pe la Plovdiv, dar pe terenul nostru erai aplaudat mereu, fără presiune, era atmosfera ca la teatru. Și am spus respect pentru că erai înjurat de fanii adverși pe stadion, dar în orice colț din Bulgaria, după meci, erai respectat și iubit, indiferent ce echipă reprezentam.
Fără vreun dubiu: faptul că n-am ajuns la PAOK Salonic în 2019. Pentru că mi-am dorit enorm, enorm, să lucrez cu Răzvan Lucescu. Doar că oferta lor a venit cu vreo două-trei zile înaintea primului meci oficial din noul sezon pentru Ludogoreț. Aveam înțelegere cu patronul bulgar că îl anunț cu o lună înainte de începutul sezonului dacă am ofertă și vreau să plec. Știu că în fotbal nu prea se respectă cuvântul, dar eu am ținut mereu la asta. Nu puteam să-i fac așa ceva, cu două zile înainte, patronului de la Ludogoreț. Nu aveam cum! Până și Răzvan Lucescu a apreciat abordarea mea. Dar ce-a fost în sufletul meu… Mai multe zile nu vedeam pe unde merg… Și mereu m-am întrebat ce-ar fi fost dacă…
Am găsit o echipă tânără, parcă nu total conștientă încă de potențialul pe care îl are. Un potențial enorm! Am fost respectat de staff și de oamenii din jurul echipei. Iar cu Edi Iordănescu pe bancă m-am simțit ca peștele în apă! Cam atât, acum suntem adversari în campionat (zâmbește).
Eeeei, cum să nu?! Cu regretatul Nae Manea selecționer, o echipă cu Tamaș, Zicu, Moți, Marius Constantin, iar eu eram așa mic față de ei… Am fost tare stresat la debut, zău. Veneam din Franța, fără contacte în fotbalul nostru, nu prea mă știam cu nimeni. Am jucat cu Finlanda, în august 2004 am debutat.
Vai, am trăit zilele de până la acel meci cu o încordare maximă. Știam ce echipă vine, cu Nigel de Jong, van Persie, de Ridder… Mi-am dat seama de la antrenament că voi fi titular. La imn am fost ca într-o transă. Nu pot explica, nu pot descrie. Ce simțisem la naționalele de juniori era una, dar acum era o responsabilitate mare, erau tribunele pline la Urziceni, vedeam chiar și oficialii din fotbal acolo, pe care nu prea îi vedeai la naționalele mici (râde). Deși eram printre cei mai tineri, am bătut penalty-ul pentru 1-0. Am fost în al nouălea cer!
Am aflat cu puțin timp înainte de meci că voi juca. Am transmis familiei care era strânsă acasă, în fața televizorului. Dar le-am spus și că voi marca! I-am rugat neapărat să pună o cameră să îi filmeze pe ei, pe toată durata meciului, ca să văd și eu cum vor trăi golul meu! Și așa a fost, am și acum filmarea, bineînțeles. Deși jucam cu Andorra, pentru mine era debutul, erau așteptări mari, iar în fața adversarilor mici e cel mai ușor de eșuat. Nici nu îmi știam colegii prea bine, eram la început, trebuia să învăț deprinderile lor în teren, punctele forte pe care să mă bazez. Mereu am fost cerebral și am vrut să anticipez. Dar a ieșit bine. Am înscris, am învins 4-0.
Primul gol cu Danemarca, la 2-0 în 2014! Pasă în adâncime Chipciu, am preluat cu stângul pe vârf, dribling cu dreptul și am înscris cu poarta goală. Un gol extrem de greu de executat, sunt multe procedee într-o singură fază și am făcut să-mi iasă toate!
Adi Popa, clar! Cel mai bun prieten. Dar sunt mulți prieteni pe care i-am câștigat, pe Luci Sânmărtean, Hoban, Prepeliță, Țucudean… Aici mereu îmi fac probleme singur, că uit să enumăr cât ar trebui (râde).
Meciul cu Elveția de la EURO 2016. A fost o trăire dusă spre extrem. Corelată cu atmosfera, cu toți românii din tribune, cu familia pe care o vedeam alături de mine pe stadion… O țară întreagă aștepta de atâția ani un turneu final… Simțeai așteptările fiecăruia în sufletul tău.
Tot legat de EURO. Faptul că n-am jucat decât acel meci, cu Elveția. Mi-am dorit enorm să joc împotriva Franței, apoi și cu Albania. Eram pregătit și mental, și fizic. Dar s-a tot bătut monedă în acea vreme că nu înscrisesem de vreun an la națională. E adevărat, dar jucam bine.
Pur și simplu fugea golul de mine, atâta tot.
Cosmin Contra! El și-a dat seama că pot oferi cel mai bun randament al meu din postura de al doilea atacant. El mi-a luat practic sarcina unor dueluri clasice de vârf împins, mă lăsa să cobor în teren și să-mi folosesc viziunea, simțul jocului, să gestionez zonele libere, să citesc jocul. Așa am dat 6 goluri și 2 pase de gol într-o singură campanie de calificare!
Am tot pus la suflet astfel de momente. Cele mai multe au legătură cu echipa națională. Am regretat cel mai mult ratările din aceste meciuri, pentru că era o încărcătură adâncă de fiecare dată. Îmi spuneam că trebuie, trebuie, trebuie, puneam și eu presiune pe mine, la națională era mult mai complicat, mereu. Cred că cel mai tare am suferit după o ratare în meciul cu Danemarca, la Cluj-Napoca, 0-0 cu Daum selecționer. Ce val de critici duse la extrem a fost după meci… Daum a spus că la Ludogoreț marchez pentru că primesc toate mingile cu poarta goală… Cum să spui așa ceva… Vreo lună am auzit în cap, noapte de noapte, cuvintele alea.
E greu să fac distincție între frumusețea lor, propriu-zisă, și trăirea pe care am avut-o când le-am înscris. Și sunt multe, eu am înscris din execuții, nu prea am împins mingea din doi metri (râde). Țin minte golul pe care l-am marcat pe când purtam cască pe cap, un 3-0 cu Dinamo, a venit centrarea la prima bară și am reluat din prima, direct sub bară. Apoi, când ne-a condus Dinamo pe Ghencea și am egalat în minutul 89… Mai e lobul cu Rennes, de la 30 de metri, primul meu gol în Ligue 1… A, apoi meciul de titlu pe Arena Națională, cu Oțelul Galați, când am primit mingea în adâncime și am prins un lob cu stângul, în partea opusă… Foarfeca din cupele europene, cu Rio Ave, la ei în poartă era Ederson care acum apără la Manchester City… Și un gol direct din corner cu Levski Sofia, după ce ratasem un penalty! Sunt tare multe..
Să învețe că toate execuțiile sunt lucrate! E nevoie de exercițiu continuu, în diferite situații și contexte, repetat la nesfârșit. E o memorie a piciorului! Da, da! Și asta trebuie lucrată. Există o memorie a capului, cum lovești mingea, una a suprafeței piciorului cu care lovești. Fiecare procedeu are o memorie în cloud, dacă vrei. Ea trebuie perfecționată mereu!
Claudiu Keșeru – 307 goluri în 18 competiții + naționala U21 și România
126 BULGARIA (Liga 1, Cupa, Supercupa, Liga 2)
100 FRANȚA (Ligue 1, Ligue 2, Cupa Franței, Cupa Ligii, Liga 4)
31 ROMÂNIA (Liga 1, Liga 2, Cupa, Supercupa, Cupa Ligii)
14 EUROPA LEAGUE
13 NAȚIONALA ROMÂNIEI
10 QATAR (Liga 1, Cupa)
7 LIGA CAMPIONILOR
6 ROMÂNIA U21