În vârstă de 18 ani, voleibalista Alexia Căruțașu e deja un fenomen în sportul românesc. A debutat în prima divizie la 13 ani și 4 luni, a obținut un loc 5 la Europene cu naționala U17, o poziție 6 la Mondiale cu U18, argint la FOTE 2019. Și-a trecut pe CV cel dintâi titlu la senioare cu CSM București și, la 15 ani, era deja recrutată de Vakifbank Istanbul, unul dintre giganții voleiului european.
Azi, fata ai cărei părinți au făcut carieră în baschet, Virgil – campion cu ASESOFT, Andreea – jucătoare la Olimpia, ACRO și Sportul Studențesc, face parte din trupa lui Galatasaray și e un nume cu rezonanță în Țara Semilunei și pe plan continental.
Vestea apărută de niciunde la sfârșitul anului trecut că va renunța la naționala României în favoarea Turciei a căzut ca o ghilotină. Din Istanbul, între un antrenament și o ieșire relaxantă cu amicii în metropola întinsă pe două continente, Alexia face lumină într-un episod care va naște, probabil, valuri.
– Alexia, hai s-o luăm întâi cu viața ta în Istanbul. Cum te simți și cum e să trăiești într-o metropolă precum cea de pe Bosfor?
– Superb! Sunt încântată! Stau deja de patru ani în Istanbul. În primul meu sezon aici am avut timp să și vizitez cam toate punctele turistice, să prind și gustul unui oraș absolut fascinant. Mereu găsești câte ceva de făcut dacă vrei să te mai relaxezi, să stai cu prietenii, cu familia. Îmi place să ies la diferite restaurante cu specific divers, să experimentez. Merg deseori și la antrenamentele fratelui meu, Darius, care se pregătește la Anadolu Efes.
– Cum stai cu limba turcă?
– Am învățat-o din greșeală. Am făcut meditații în primul an, dar n-am prins mai nimic. A fost mai simplu apoi din discuțiile cu colegele. Acum înțeleg bine, îmi vin cuvintele mai ușor când trebuie să mă exprim, dar, oricum, limba majoritară în vestiar e engleza.
– Ai mers și la meciurile de fotbal ale lui Galatasaray, să-i vezi pe Cicâldău, pe Moruțan?
– Nu sunt un mare fan al fotbalului, am fost la vreo trei meciuri pe stadion, i-am văzut și pe cei doi băieți, cu care chiar mi-ar face mare plăcere să mă cunosc, să facem o poză împreună. În materie de fotbal, când spui însă Hagi în Istanbul ți se deschide absolut orice poartă. E incredibil! Și numele Galatasaray are același efect.
– Ai simțit pe propria piele?
– Când veneam la Istanbul, am mers cu mașina și ne-au oprit în vamă. Ne-au spus că sunt anumite probleme cu autovehiculul, cu actele, niște chestii mai ciudate. Mesajul a fost: ”Ori vă întoarceți acasă, ori chemați un taxi și mergeți mai departe, dar lăsați mașina aici!”. M-am panicat, am început să plâng. Peste două zile trebuia să mă prezint la primul meu antrenament la Galata. La un moment dat, le-am spus unde joc și au început să le strălucească ochii. Au devenit pe loc amabili și am putut trece până la urmă, cu recomandarea de a rezolva imediat detaliile cu mașina.
– Încercăm, te rog, să lămurim subiectul cu opțiunea ta de a juca pentru Turcia în dauna României?
– Deocamdată am obținut cetățenia și pașaportul turcesc. Era important să am statut de turcoaică la echipă, pentru că un club are voie să angajeze doar patru-cinci jucătoare străine, iar eu am trecut de-acum peste această barieră. Mai e drum lung până la națională, dar e adevărat că vreau să joc pentru Turcia. Sincer, asta îmi doream să se întâmple din primii mei ani de volei. Să ajung în campionatul din Turcia. E un vis devenit realitate. Iar naționala, da!, ar fi un bonus imens.
– Opțiunea ta va naște, probabil, multe antipatii. Le resimți deja?
– Sincer, cei din voleiul românesc mi-au arătat ce era de arătat. Mi-a ajuns ce-am pățit în ultimul an în țară. Nu vreau să fiu rea, dar chiar nu mă interesează părerea nimănui. Nu mă interesează! Eu știu ce e potrivit pentru mine și pentru familia mea. Fiecare dintre noi muncește să-i fie mai bine și ce comentează oamenii e fix problema lor.
– La ce te referi mai exact?
– Nu vreau să pun România într-o postură sensibilă, dar nu mi-a plăcut deloc ce-am trăit la Europeanul de la Cluj. Mi-am dorit foarte mult să vin la naționala mare, după rezultatele bune de la juniori, dar experiența a fost una foarte tristă. Nu mai dau timpul înapoi, cei din federație sper că au realizat ce greșeli au comis și ce nepotrivit a fost lucrul cu antrenorul italian, care n-a fost deloc ce-mi închipuiam și ce doream.
– Poți detalia?
– Nici nu-mi vine să mai privesc înapoi, pentru că sunt, în general, o tipă foarte pozitivă, cu zâmbetul pe buze, dar ultimul an a însemnat cea mai agitată perioadă din viața mea. De exemplu, ne-a ținut patru luni în cantonament fără să putem să ne antrenăm nici măcar o dată în sala de competiție, ci în altă locație, la temperaturi de 40 de grade, cu trei ore dimineața și alte trei ore seara la pregătire. N-am înțeles de ce am mai luat organizarea turneului dacă n-am fost în stare să asigurăm naționalei condițiile firești. Am auzit că au fost repartizați foarte mulți bani, foarte mulți!, pentru European, dar nouă ne-au spus că Polivalenta e prea scumpă ca s-o închiriem. Fără comentarii!
– Au fost și alte nemulțumiri legate de antrenorul italian, Luciano Pedulla?
– E un antrenor pe stil vechi. Nu mi-a plăcut deloc felul în care am lucrat. Ne-a dărâmat psihic și fizic, am ajuns la ora competiției complet decuplate de la turneu. Realmente distruse! Înjura tot timpul în italiană, era mereu numai cu ”Cazzo!” în gură, ne-am simțit toate foarte prost. Nouă ne cerea să vorbim numai în engleză, dar el comunica în italiană cu colegii din staff. Și-atunci cum îmi cer mie să discut doar în engleză? În fine, vreau să uit și să mă concentrez pe viitor!
– Vei refuza convocările viitoare la lotul României?
– Chiar nu-mi mai face plăcere să vin la naționala României! Vreau să stau departe. Dacă ar fi strict după mine, nu aș mai veni. Dar poate exista pericolul unei suspendări, să mă cheme strânsă cu ușa, caz în care voi răspunde pozitiv, pentru că nu doresc să-mi periclitez cariera. Dar o voi face cu inima strânsă. Pe teren voi da însă totul pentru echipă. Repet însă, doar consrânsă de regulamente, pentru că eu îmi doresc să evoluez pentru naționala Turciei. Turcia devine, ușor, ușor, casa mea. În România mai revin doar pentru familie.
– Președintele federației, Adin Cojocaru, semnala că te expui unui risc, pentru că Turcia a naturalizat deja o cubaneză, iar naționala poate folosi o singură jucătoare cu astfel de statut.
– Îmi asum acest risc. Aici e o chestiune de opțiune a antrenorului. Și, oricum, Turcia e implicată în mult mai numeroase competiții decât România, se pot rula mai multe jucătoare. Nu mă tem deloc de acest detaliu. E aici și un entuziasm extraordinar după locul 5 ocupat la Olimpiada de la Tokyo. Echipa devine una din ce în ce mai puternică, mi-ar plăcea să prind acest tren în carieră.
– Care e cea mai puternică amintire din perioada de juniorat?
– Debutul la 13 ani, când, deși am intrat doar pentru un serviciu, a fost ceva incredibil. Nu voi uita niciodată acele momente. De asemenea, medalia de argint de la FOTE a însemnat o experiență fantastică, mai ales că voleiul românesc nu s-a mai apropiat de multă vreme de medalii.
– Ai fost desemnată cea mai bună voleibalistă în ultimii doi ani, în ciud tensiunilor cunoscute. Ce-a reprezentat pentru tine acest titlu simbolic?
– Un lucru deosebit, onorant. În 2020 chiar nu mă așteptam, pentru că abia începusem să scot capul. În 2021 la fel, date fiind demersurile mele cunoscute pentru a obține cetățenia turcă.
– Încerci să te dezvolți și pe zona de branding, de marketing?
– Ne gândim și la aceste lucruri. De exemplu, mi-aș dori enorm să obțin un contract personal cu Nike. Suntem însă la început pe acest drum și trebuie să ne pregătim serios pentru acest pas. Deocamdată mă focusez pe partea pur sportivă și mi-aș dori mult să obțin o prelungire cu Galatasaray, unde-mi termin angajamentul la vară. E un club absolut formidabil.
– Nu te superi dacă te rugăm să ne spui salariul, nu?
– Scuze, dar e un subiect imposibil de abordat în public. Doar familia mea știe sumele. Nici măcar pe ale colegelor nu le cunosc. Și nici nu mă interesează! Oricum, e incomparabil față de ce încasasem ca junioară în România, unde mai câștigam și eu doar un ban de buzunar.
– Ai un obicei special, să săruți mingea înaintea fiecărui serviciu. E o superstiție?
– La primul meu an european făceam așa visând să nu ating fileul cu mingea și a rămas acest obicei. Mă încarcă pozitiv. Și mai am încă o superstiție, mai ales la turnee. Dacă obțin victoria într-un meci, nu schimb locul niciunui obiect din cameră. Poate să stea un pahar cu vișine sau cu portocale până se mucegăiește, nu-l mut atâta timp cât câștig meciuri!
– Care e mâncarea ta turcească preferată?
– E un desert cu lapte și sirop, pe care nu l-am mai întâlnit în altă parte. Dar mama gătește mereu acasă bucătărie românească, mai scap la o sarma, dar, în general, sunt foarte aentă cu meniul, chiar dacă nu lucrez cu un nutriționist personal.
– O șaorma cu de toate nu te mai îmbie?
– Uite, chiar mi-ai făcut poftă! N-am mai mâncat de mult, dar o să mă duc să-mi cumpăr una în mod excepțional. O să o iau și pe cea mai bună prietenă a mea, colegă la Galatasaray și jucătoare de națională.
– Mai ții minte când erai majoretă la meciurile tatălui tău la ASESOFT Ploiești?
– Ce mișto era! Azi n-aș mai putea să fiu așa dezinvoltă. Am devenit mai rușinoasă. Când vorbesc cu cineva, îmi ia ceva timp să-l studiez înaine să devin Alexia! Cu fratele meu mai dansez prin casă.
– Ce locuri îți propui să vizitezi prin vacanțe?
– Ador să cunosc noi locuri, orașe, țări. Dar îmi doresc să fac asta alături de prietenul meu. Abia am încheiat o relație, îl aștept mai departe pe băiatul cel potrivit!
– Ce mesaj ai avea pentru români, pentru sportivi?
– Să încerce să facă ceea ce le place, ce le aduce o stare de bine. Să trăiască fiecare moment!