EXCLUSIV. Antrenorul român „interzis” la Tokyo, interviu cu lacrimi în ochi. Și-a încurajat sportivul din fața televizorului, i-a dat sfaturi prin telefon, apoi au sărbătorit calificarea. „Am sunat-o și am plâns amândouă”

* Bianca Ghelber (31 ani) s-a calificat, duminică, în finală la aruncarea ciocanului. Sportiva este antrenată de fosta campioană mondială și europeană Mihaela Melinte (46 ani), cea care, chiar dacă are doi sportivi calificați la Tokyo, nu și-a putut însoți elevii în Japonia. Motivul? Coordonatorul Lotului Olimpic de seniori din cadrul Federației Române de Atletism nu a inclus-o în delegația deplasată la Jocurile Olimpice, motivând că sportivii s-au calificat în baza „rankingului” și nu după ce au îndeplinit baremul. O nouă lovitură pentru Mihaela Melinte, după ce, în 2000, la Sydney, a fost descalificată pentru dopaj, după ce a fost anunțată chiar pe teren, în momentul în care se pregătea să debuteze în concurs.
* În aceste condiții, antrenorul rămas la Bacău și-a sunat sportiva înaintea probei, când Bianca a ajuns la stadion, i-a dat ultimele sfaturi, i-a urat baftă și apoi a privit la televizor evoluția elevei sale. După, un alt apel le-a găsit în lacrimi. De fericire.
* Delegația echipei de fotbal a României la Tokyo a numărat 40 de persoane. 18 fotbaliști, plus 4 rezerve, 18 oameni în staff-ul tehnic, oficiali și medici. Nu au lipsit președintele Răzvan Burleanu și secretarul general adjunct, Gabriel Bodescu. Au lipsit, însă, rezultatele, echipa s-a întors acasă dintr-o grupă accesibilă, din care au mai făcut parte Honduras, Noua Zeelandă și Coreea de Sud.
* La 21 de ani de la Sydney, Mihaela Melinte plânge când vorbește de nedreptatea care i s-a făcut. „M-au umilit și sunt nevinovată. Nimeni nu poate simți ce simt eu, chiar și acum, la 21 de ani, această rană este deschisă. Nu pot să uit cum îmi râdeau în față. Cei care luau… pentru că eu, care nu am luat, am fost prinsă. Și ei, care luau, nu.”

Becul aprins de la 4:40. Bacău, România…

Bună ziua, doamnă, ce faceți?

Bine. Foarte bine! Sunt la Bacău, deși ar fi trebuit să mă aflu în altă parte, însă ce să faci, nu au vrut unii. Nu contează asta, important e că Bianca a prins finala și eu sunt fericită.

Să o spunem, trebuia să vă aflați la Tokyo, unde aveți doi sportivi. Cum este pentru un antrenor să își urmăreaacă elevul la televizor, la o competiție de un așa nivel, pentru care a muncit atât de mult?

Lacrimi și lumini aprinse

Alin Firfirică s-a calificat în finală la aruncarea discului, la CM Atletism. Pe ce loc…

Nedrept. Dureros. Însă e bine că avem telefon. M-am trezit cu oră înainte de concurs, am vorbit la telefon, i-am urat baftă, apoi, după concurs, ne-am sunat din nou și am început să plângem amândouă. Plângea ea, plângeam eu… noi două, la mii de kilometri, două plângăcioase (n.r.râde cu poftă).

Cum a fost povestea asta cu neincluderea dumneavoastră pe lista celor care au mers la Tokyo, ce au spus cei de la federație, care a fost explicația?

Când am fost anunțată, a fost un adevărat șoc. Și pentru sportivi și pentru mine. După, am început să mă obișnuiesc cu acest gând, mi-au spus că Bianca Ghelber și Alex Novac, sportivii mei calificați, s-au calificat datorită rankingului, nu în urma baremului. Ce legătură are? Toți antrenorii merită să fie acolo alături de sportivii lor, când începe concursul o să mai întrebe cineva, tu ești cu ranking, tu cu barem? Nu m-a trecut nici măcar pe extensia de listă, cei de acolo puteau să o facă. Asta e, a cui o fi vina, asta e…. Dumnezeu este sus și vede, așa am fost eu, am avut parte numai de nedreptăți. Pe cine să dau vina? Și mă mai ajută cu ceva? Am fost supărată, am vorbit și cu cei de la Federația de Atletism și… și mi-am încurajat sportiva prin telefon. Peste tot am fost cu ea, la Jocurile Olimpice, competiția supremă, nu s-a putut.

Bianca Ghelber a ratat cantonamentul după o întâmplare uluitoare. Și-a pierdut telefonul, apoi avionul, apoi a pierdut și cantonamentul pre-olimpic

Nici măcar în acel turneu pre-olimpic, când amândouă ați avut parte de o altă farsă a destinului…

Da! Uluitor. Am plecat în acel cantonament, am luat decizia asta, să mergem să ne obișnuim cu condițiile din Japonia, între 16 și 25 iulie. La plecare, pe aeroportul din Istanbul, a fost incidentul cu telefonul. Nu și-a mai găsit telefonul, iar pe telefon avea aplicația, fără ea nu o primeau la Tokyo. La un filtru pe aeroport, s-a întors după el și așa a pierdut avionul. Mai erau 20 de minute și a crezut că e timp, însă au închis porțile și nu s-a mai putut face nimic. A trebuit să revină în țară, la București, să stea la Snagov închisă, că așa erau regulile, a pierdut pregătirea. Iar eu în Japonia, cu bagajele ei. Vă dați seama ce situație? Apoi a venit ea și am plecat eu. Însă toate astea poate sunt semne. Semne că a trebuit să trecem prin așa ceva pentru o mare bucurie.

Tokyo, Japonia. Calificarea

Semnele unei medalii? Ce sperați de la finală?

Susțin că poate intra în primii 6. Bianca Ghelber poate mult mai mult, poate să dea în jur de 74 de metri. Recordul ei este de 73,52. Cu 74 este de medalie. Am încredere în ea și cred că poate intra în primii șase. Acum sper ca Alex să prindă și el finala, îmi doresc din suflet și sunt cu sufletul alături de ei. Off. Îmi vine să intru prin televizor.

69,78 prima aruncare, 70,08 a măsurat a doua încercare. 71,72 a reușit Bianca la a treia intrare în concurs și, cu locul 11, a prins finala

Când v-ați întors din Japonia?

Pe 25 iulie! Vă spun sincer, am vrut să rămân, să îmi plătesc eu, însă nu m-au lăsat din cauza regulilor de carantină. Aș fi fost mai aproape de sportivii mei. Știu ce înseamnă să ai antrenorul lângă tine, cât e de important, cum mă simțeam eu ca sportiv să-i știu acolo, ce încredere primești și, bineînțeles, sfaturile, care pot face diferența.

Nu vreau să fiu răutăcios, însă la fotbal am deplasat, pe lângă cei 18 jucători și cei 4 de rezervă, alți 18 oameni în staff-ul tehnic și medical. Nu am reușit să ne calificăm dintr-o grupă de cu Honduras, Noua Zeelandă și Coreea de Sud…

Pot da și eu exemple, așa e, la fotbal au fost 40 de oameni, pentru mine nu s-a putut… Dar nici eu nu o să vreau să fiu răutăcioasă, nici nu prea mă ajută dacă o fac.

 „Nu pot să uit cum îmi râdeau în față. Cei care luau… pentru că eu, care nu am luat, am fost prinsă dopată. Și ei, care luau, nu”

O să vă adresez o întrebare mai delicată. Credeți că ce s-a întâmplat la Sydney, în 2000, când ați fost scoasă din concurs fiind acuzată de dopaj, are legătură cu faptul că acum, la 21 de ani distanță, nu ați fost inclusă în delegație?

Off. Nu știu, însă îmi dai de gândit. La câte nedreptăți am trăit eu după Olimpiada Sydney, e posibil orice. Și nu mi-a trecut! Nu! E o rană deschisă, care nu se acoperă. Uite că timpul nu le vindecă pe toate. Din păcate… (n.r. Mihaela Melinte nu își poate stăpâni lacrimile și începe să plângă).

Liniștiți-vă și putem continua după…

Cum, cum să o fac? M-au umilit și nu am fost vinovată! Nu pot să uit cum m-au luat de pe teren, eram la centrul terenului și mi-au zis, fix în acel moment, m-au șters cu pixul de pe listă, m-au făcut de râs, de ce atunci, că am făcut testul anti- doping cu trei luni înainte? Au trecut 21 de ani și nu am răspuns la întrebări, trăiesc cu rana asta. Eu nu pot să uit, domnule, cum îmi râdeau în față, asta nu o să-mi pot scoate din cap, cum le râdea fața?

Despre cine vorbiți?

Cei care luau. Vezi, eu care nu am luat, am fost prinsă dopată, iar ei, care o făceau, nu. Tu ai fost prinsă! Tu, care spui că nu ai făcut, nu ai luat! Tu! Din cauza asta am vrut să mă las în 2000. Și după, toate răutățile pe care le-am trăit și le-am auzit. Tot trag pentru ceva ce nu am făcut! Și nu se mai poate face nimic. Am spus, le-am spus tuturor, sportivi, colegi, elevi, se poate face performanță și fără a folosi substanțele astea interzise. Însă nu… până nu dau cu capul și văd, nu își dau seama. Știți când o să-mi treacă mie toată suferința asta? Când un sportiv de-ai mei o să câștige o medalie olimpică, atunci rana mea se va închide.

„În 2024 trag la medalii”

Când credeți că se va întâmpla asta?

Nu știi niciodată, poate acum, Doamne ajută! Cine știe, Bianca… însă eu spun primele 6, lumea nu știe ce muncă e, când aud că s-a pierdut aurul, iar noi avem argint la gât, bronz, sunt uluită. Chiar și acest „în primele șase”, e o performanță uluitoare domnule! Și vă gândiți ce muncă e și ce fericire poate fi pentru un sportiv ca, din atâtea țări, atâția sportivi, să fie el cel cu aur, cu argint, cu bronz, „în primii 6”, într-o finală!

Nu mi-ați răspuns la întrebare, noi ăștia care nu vedem dincolo de medalii, avem dreptul să sperăm…

În 2024 trag la medalii!

Aveți doi copii, o fată și un băiat, i-ați îndreptat spre sport?

Fata face înot. E adevărat, face înot mai mult forțată de noi. Ea are 9 ani și băiatul 7. I-am dat la toate sporturile, însă ei aleg ce vor să facă în viață. I-am făcut mai târziu, am sperat la Jocurile Olimpice, ăsta a fost gândul meu. Repet, în 2000 am vrut să mă las.

Vă mulțumesc pentru interviu și vă urez mult succes, dumneavoastră și sportivilor dumneavoatră.

Se dă sau nu RCA-ul când loveşti o altă maşină în parcare cu portiera? Ce...

Incredibil! Cum poate să arate Sandra Izbașa la 11 ani după ce s-a retras din...

Și eu vă mulțumesc și sper să aveți motive să mă mai sunați. Cât mai curând. (n.a. interviul se încheie cu Mihaela Melinte râzând).