Interviul cu fotbalistul de 33 de ani al Universității Cluj continuă azi după dezvăluirile spectaculoase legate de viața la FCSB, viziunea tranșantă asupra problemelor din fotbalul românesc și alte episoade memorabile din cariera de excepție a lui Chipciu.
DESCOPERĂ AICI PARTEA I A INTERVIULUI CU ALEX CHIPCIU!
În partea a doua a interviului, Chipciu vorbește despre impactul reîntoarcerii în fotbalul românesc, dezvăluie din culisele vieții la CFR Cluj și ale relației cu Dan Petrescu, punctând trecerea la rivalii de la “U”. Urmărit mereu de presiunea salariului mare pe care l-a tot avut, fotbalistul face apoi o radiografie cu mărturisiri în premieră legate de echipa națională, mai ales din mandatele Anghel Iordănescu și Christoph Daum. Pentru a încheia cu primele fragmente din viziunea lui ca viitor… antrenor!
După aproape 4 ani în străinătate, când ai revenit și ai semnat cu CFR Cluj, a fost ceva care să te facă să spui: “Băi, dar nimic nu s-a schimbat în fotbalul românesc!”
Da, da, chiar a fost! (râde). O fază care mi-a rămas fixată în minte că râdeam și plângeam în sinea mea, sincer. Ajung eu la CFR Cluj și echipa avea meci amical, eu urmăream din tribună, abia sosisem la club. Golofca era în jumătatea CFR-ului, fii atent, la zeci de metri de poarta adversă!, și aud de lângă mine pe cineva urlând: “Golofcaaaa, ia-i la mână, ia-i la mână!”. Atunci mi-am zis: “E groasă! Chiar nu s-a schimbat nimic. Bine-ai revenit!” (râde).
Cei mai mulți jucători vorbesc despre relații dificile cu antrenorii nu atât în zona pur fotbalistică, ci mai ales în relația personală cu ei. Circulă multe povești legate de un regim greu de suportat pe care Dan Petrescu îl “instaurează” la nivelul jucătorilor. E cel mai dificil antrenor român, dincolo de fotbal, cu care ai lucrat?
Pe bune, eu chiar nu-l pot eticheta ca antrenor dificil. Ca să și clarificăm lucrurile: eu nu am avut un mod dificil de lucru cu Dan Petrescu. El pune presiune mare, dar e stilul lui. Nu am avut vreo problemă cu asta. Singura chestie a fost că eu mi-am dorit să joc mai mult, atâta tot. Ce înseamnă antrenor dificil, până la urmă? Că am avut antrenori serioși și stricți, precum Pițurcă sau Anghel Iordănescu la națională, dar totul ține de disponibilitatea fiecăruia. Vrei să faci performanță? Cum să faci fără presiune? Jucătorii știu cum e Dan Petrescu și stilul lui și totuși nu văd jucătorii să nu semneze cu CFR Cluj când au ofertă! Pentru că totul ține de tine.
Te-a tot urmărit treaba asta cu salariul mare la FCSB, Anderlecht, CFR Cluj. Legat de ultima experiență, în Gruia: e mai dăunătoare presiunea vocală a suporterilor pe tema asta sau presiunea tacită a coechipierilor?
M-a urmărit, e drept. Când am ajuns la Anderlecht, președintele mi-a zis: “Nu prea vrem să te luăm, nu ești nici foarte tânăr, ai și un salariu foarte mare…”. Dar la finalul primului sezon tot el a venit: “Mare greșeală făceam dacă nu te luam, ai fost cel mai bun transfer al sezonului” (râde). Dar în Belgia n-am avut probleme, absolut deloc, nici cu coechipierii, nici cu suporterii, pe tema salariului. În România, când se află că ai cel mai mare salariu e… “moartea pasiunii”! Presă, fani, colegi, tot! Că mă întrebi de CFR Cluj: când era vorba să semnez, câțiva jucători s-au dus la Dan Petrescu și s-au plâns pe tema asta. “Noi suntem aici de atâtea sezoane și n-avem salariul lui, Chipciu mai e și stelist…”
Păi și cum ai putut juca apoi împreună cu ei, mai ales că știai despre cine e vorba?
Spre surprinderea și bucuria mea, am avut o relație ok cu acei jucători, foarte sincer îți spun. Cred că și-au dat seama și ei că nivelul salariului vine și pe o anumită conjunctură. Veneam la CFR Cluj de la Anderlecht. La fel cum la Anderlecht am ajuns cu un salariu mare de la Steaua. Una peste alta, subiectul salariului mare îți dăunează din toate direcțiile, dar: eu prefer să am un salariu mare, care înseamnă și că sunt un fotbalist bun, și să îmi dăuneze decât să stau liniștit, dar cu un salariu mic.
După ce ai trecut la CFR Cluj la “U” și ai descoperit din interior galeria “studenților”, te-ai gândit cum ar fi fost un transfer invers?
Am descoperit o energie foarte specială la suporterii Universității. La Steaua era un fel de nebunie națională în vremea aceea, dar ce simt la Universitatea nu ține doar de-o perioadă sau alta. E unic să ai aproape tot orașul și chiar toată zona implicate, sunt mulți și foarte pătimași oamenii. Merg pe stradă și aud: “Hai, Alex! Putem! Batem mâine!”. E copleșitor. La CFR Cluj luai campionate, jucai în cupele europene, dar mereu era o stare din partea publicului: “Da, am câștigat, dar totuși… parcă… ”. Legat de transfer, să fim drepți: n-au fost probleme și n-aveau de ce să fie, că nu eram vreun Deac sau Camora, emblematic pentru CFR Cluj. Dacă aș fi mers de la “U” la CFR Cluj, atunci… poate erau (râde). Nici nu știu prea multe mutări în sensul ăsta, nu mi-l imaginez pe Goga, spre exemplu, la CFR (râde).
În sute de interviuri, jucătorii spun că s-au simțit fotbaliști fie când li s-a cântat imnul la națională, fie la imnul Ligii Campionilor. Tu când ai trăit cel mai intens senzația asta? Sau e poate alt moment?
Pe bune acum, cu imnul României zău că nu se compară nimic! N-ai cum, n-ai cum să compari! Uite, eu n-am fost de ceva vreme la națională, dar tot rămâne numărul 1 ca intensitatea starea aceea. Oamenii se schimbă, timpul trece, se mai estompează receptarea emoțiilor, dar senzația de la imn nu se schimbă. E frumos să ți se cânte imnul Champions League, dar ca impact nu e rost de comparații. Când eram la Steaua, am avut un meci cu Astra pe Ghencea, cu vreo 20 și ceva de mii de oameni în tribune, cu atmosfera și acustica speciale din Ghencea. A fost o bucată, dar doar o bucată, din adrenalina rară, ca la imnul României.
Povestește-mi cel mai spectaculos episod trăit din postura de jucător al naționalei, dar care să nu fi avut loc pe teren!
Au fost multe, dar am rămas impresionat de o întâmplare din Grecia. Am jucat cu naționala primul meci din preliminariile EURO 2016 la Atena și am câștigat cu 1-0, gol Marica dintr-un penalty scos de mine. La ceva vreme, m-am dus în vacanță la Atena și am mers cu soția într-un magazin să-mi cumpăr ghete. Vânzătorul a rămas perplex: “Tu ești Chipciu, care a făcut penalty-ul când ne-ați bătut!” M-a impresionat să văd ce efect uriaș are naționala și o victorie cu ea, mai ales că era dincolo de granițele țării.
Scade de la generație la generație de tricolori spiritul de-a juca pentru România? Patriotismul, dacă vrei? Ai prins la lot și generațiile Săpunaru-Goian, dar și generația lui Pușcaș, semifinaliști U21 la EURO.
Eu am simțit că scade, da, de la generație la generație. Însă am simțit și că această scădere se întâmplă în aproape toate țările europene, nu doar la noi. La cum evoluează lucrurile, dincolo de fotbal, dar cu efecte asupra lui, nu e exclus să avem cândva echipa națională a Uniunii Europene! Nu mai e același spirit de luptă pentru țara ta la echipele naționale și pentru că vorbim de generații care au multiple bucurii alternative la dispoziție. Nu mai există doar fotbalul, cum era pentru noi, spre exemplu. Ai variante de entertainment, iar dacă fotbalul nu mai e “numărul 1”, atunci nici să joci fotbal pentru țara ta nu mai e neapărat “sentimentul numărul 1”.
Ce a fost mai greu la națională: să nu joci cu Albania în meciul decisiv de la EURO 2016, după ce scosesei penalty cu Elveția, sau să joci 90 de minute în 0-3 cu Polonia, pe Arena Națională plină?
Nu e loc de ezitări aici, faptul că n-am jucat cu Albania. De pierdut am mai pierdut eu meciuri, e fotbal până la urmă, dar cu albanezii la EURO am “fiert” pe margine și m-am enervat rău, rău! Simțeam că nu suntem agresivi așa cum aș fi vrut eu! Păi Albania ne “urca pe garduri”, deși era mai slabă ca noi! Țin minte că le-am zis lui Stanciu și Popa: “Nicule, Popică, da’ loviți-i mă, și voi, nu vedeți că ne-au încălecat de tot?!” Când te gândești că practic o generație a depins, la nivel de receptare, de un singur meci. Dacă băteam, ieșeam din grupe, se schimba tot: “Generația care a ieșit din grupe la EURO, dintr-o grupă cu Franța, gazdă, și Elveția…”. Un meci schimba tot!
Ai jucat atât în echipe considerate defensive, naționalele lui Pițurcă și Iordănescu, dar și în formații eminamente ofensive: FCSB cu Reghecampf, Anderlechtul campion al lui Rene Weiler cu peste 2 goluri înscrise pe meci. 90% dintre fotbaliști declară că preferă să joace în echipe ofensive. Crezi că e adevărul?
Cred că trebuie să ne întrebăm întâi ce înseamnă cu adevărat o echipă ofensivă? Că Anderlecht cu Weiler, spre exemplu, a construit pe baza apărării agresive contraatacurile ucigătoare de-a ajuns la peste 2 goluri marcate pe meci! Joacă Man City ofensiv azi? Eu cred că întâi sunt excepționali defensiv, e aproape imposibil să joci între liniile lor, iar de-aici încolo normal că au timpul, spațiul și ocaziile să atace! Apărarea contează enorm, asta am învățat din toate experiențele mele. Jucătorii spun că vor să joace ofensiv, dar eu cred că se referă de fapt la dorința de-a avea rezultate. Iar rezultate fără apărare, nu prea văd cum.
Care sunt prejudecățile cele mai aberante legate de români sau jucătorii români cu care te-ai confruntat în străinătate?
Românii, în general, nu sunt priviți extraordinar, vezi cerșetori la semafoare, auzi prejudecățile știute și cam asta e direcția. Dar, când te cunosc, belgienii și cehii te respectă ca individ, indiferent de țara de unde provii. Când se conving de ce poți și ce vrei. Eu am ajuns în Belgia după o lungă perioadă în care nu mai jucaseră români acolo, nu prea aveau ei repere multe în fotbal legate de jucătorii români. A fost un scepticism, dar nu vizavi de faptul că sunt român, există față de străini, în general. Dar, uite, când am revenit din Cehia în Belgia, deja după 2-3 ani la Anderlecht eram cel mai vechi jucător la club. Mă tratau ca pe unul de-ai casei. Iar în Cehia, pe români i-am simțit respectați ca jucători poate chiar mai mult decât pe cehi!
Christoph Daum: n-am fost noi pregătiți de un selecționer străin sau n-a fost el pregătit să fie selecționer?
Poate nici una, nici alta. Sigur nici noi n-am fost pregătiți pentru el. Așa cum eram, jucătorii de-atunci, cred că ne convenea un selecționer român doar pentru că ajungea mai ușor la noi, știa cum să ne ia, cum să scoată de la noi ce trebuie. Dar și de partea cealaltă au fost probleme. Țin minte că îl ascultam pe secundul lui, belgianul Verkempinck, când îmi povestea entuziasmat despre niște jucători români, că sunt foarte buni, că vor fi utili naționalei… Iar eu știam clar că nu sunt nici măcar aproape de nivelul naționalei. Era foarte greu, într-un timp atât de scurt, cât are orice selecționer prin natura calendarului de națională, să ajungă Daum să facă performanță neștiind fotbalul nostru, jucătorii noștri.
Întrebare aproape retorică: de ce nu mai reușim mare lucru cu naționala? N-avem un stil propriu, o identitate? Sau pur și simplu trebuie să acceptăm că nu avem mare valoare la nivelul acestei generații sau al ultimelor generații, cum au pățit-o atâtea țări?
Avem și o problemă, clar, legată de identitatea jocului nostru. Cu Rădoi voiam să pasăm, dar lumea striga că de ce pasăm și nu ne apărăm. Cu Pițurcă, de ce ne apărăm, deși aveam rezultate. Vorbesc toți, din toate pozițiile, foarte diferite, dar strategia aia unitară, comună, lipsește! Schimbăm registrul repede, nu ne ținem strâns de un lucru, nu-i lăsăm timp să devină constant și să-și producă efectele.
Asta nu facem bine. Dar e ceva ce nu facem deloc?
Pe vremea “Generației de Aur” eu cred că încă mai făceam, în fotbalul românesc, lucruri care se făceau în fotbalul din alte țări. La formarea juniorilor, la pregătire, în aceste zone. Și de-aceea eram aproape de nivelul lor. Acum e prea mare diferența față de ele. Ne-ar trebui valuri întregi de jucători crescuți într-un mediu de top ca să le mai ajungem. Valuri întregi! Eu îți spun: un singur Hagi născut acum, azi, în România, nu ar face mai mică diferența dintre noi și Franța!
Cum a fost contactul, în fotbalul din străinătate, cu rolul uriaș al social media și al imaginii în “pachetul de piață” al unui fotbalist, comparativ cu ce trăisei în România?
Pachetul de piață era total diferit! Social media, imagine, armată de oameni pe zona asta. Valoarea sportivă contează, dar dincolo de valoare ei fac totul mult mai complex în Belgia. A fost clar ceva nou și am învățat altă perspectivă asupra fotbalului. În Cehia, pachetul de piață al unui jucător nu cred totuși că avea în plus multe elemente peste ce ar avea în România.
Realist: câți dintre fotbaliștii pe care îi cunoști s-au dus în fotbalul arab pentru a continua cariera la un nivel cel puțin decent și câți doar pentru bani?
Nu pot să vorbesc decât despre cei pe care îi cunosc foarte bine, ca să știu ce spun. Uite, Pintilii s-a dus la Al Hilal să joace fotbal! L-am simțit motivat pentru asta. Iar faptul că după a ajuns la Hapoel Tel Aviv, apoi a revenit la Steaua, a continuat și la națională, pentru mine e semnul clar că s-a dus să joace fotbal acolo și asta a și făcut. La fel, Stanciu când a plecat la Al Ahli: dacă s-ar fi dus doar pentru bani și “o lăsa moale” cu fotbalul, ar mai fi reușit apoi tot ce-a reușit la Slavia Praga? Și tot ce poate azi? Cele mai multe oferte din fotbalul arab sunt foarte mari financiar vorbind și cred că n-ai cum să nu accepți. Dar e important să te duci setat de antrenamente și jocuri în ritm tare! Mi-a arătat Stanciu oferta de la Al Ahli, contractul. I-am zis clar: “Nicule, așa ceva n-ai cum să refuzi…”
În sezonul 2007/08 la Brașov ai fost coleg cu Ilyes, Măldărășanu, Nae Constantin, Senin, Marian Constantinescu. Toți antrenori azi! Pe cine ai fi pariat că va ajunge tehnician?
Cam la toți mă așteptam, sincer, să-i văd antrenori. Pentru că se purtau cu mine precum niște părinți, au fost fabuloși acești oameni cu mine, cei spuși de tine plus Oros, Dani Coman, Cristi Ionescu, Cătălin Munteanu, Voicu. Ajutau în general extraordinar de mult tinerii, iar în cazul meu, o spun direct: mare merit pentru cariera mea îl au ei! Păi eu eram dezorganizat, nu prea voiam să alerg, îmi plăcea să fac lucrurile cât mai ușor… Iar ei mă certau, cu gura pe mine mereu, dar mă sfătuiau și calm alteori. “Băi, ai potențial, trebuie să ajungi mare!” Îi enerva că eram stelist iar ei, majoritatea, rapidiști (râde). Dar mă iubeau și-așa: “Lasă-ne, mă, că ne omori cu Steaua ta! Uite, fă asta, fă asta…”
E adevărat că se simte clar vocația antrenorului la unii jucători?
Da, e foarte adevărat, simți asta. Mai ales în ultimii ani de carieră ca fotbaliști, îi auzi cum vorbesc despre fotbal, își dezvoltă o viziune. În general, jucătorii mai răsfățați și atipici, să spunem, nu prea ies antrenori. Dar sunt și excepții extraordinare. Poate la Mutu nu te gândeai, dar e un antrenor tare bun și serios!
După toate experiențele tale, cine reușește cel mai des: antrenorul care e prieten cu jucătorii sau antrenorul rece, detașat?
Pentru România, antrenorul care e prieten cu jucătorii. Nouă ne place să fim “gâdilați”, să vorbim, să ai un anumit fel de relație… În străinătate, din cât am trăit în fotbal și cât am studiat, cel mai adesea reușesc antrenorii care sunt detașați de invidualități și poate chiar și de grup, din punct de vedere afectiv. Când eram la Anderlecht vorbeam și cu jucătorii împrumutați de la Manchester City, am și citit ulterior: Guardiola nu e un prieten al jucătorilor, cum poate ar părea. Eu cred că e o abordare corectă în teorie, dar trebuie să te adaptezi la specificul fiecărui fotbal ca să reușești.
Urmezi cursurile, ce fel de antrenor va fi Alex Chipciu? Mai aproape de Simeone sau de Guardiola?
E greu de spus. Îmi place mult Guardiola, dar nu pot să nu-l iubesc pe Simeone ca antrenor. E prea tare! Știi cum aș spune? Ce a făcut Simeone cu Atletico, nu ar fi făcut Guardiola niciodată. Și invers. Simeone a construit practic jucători pe un tipar eficient, dezvoltat din viziunea lui. Guardiola a construit o mașinărie, indiferent de jucători aproape, pe care a îmbunătățit-o de la an la an. Pentru mine, cea mai bună echipă e cea care după 30 și ceva de meciuri într-un sezon ajunge să devină mai bună decât a fost la start. O continuă devenire! E idealul meu. Iar Guardiola tinde să facă asta. Dar îmi place foarte mult și Klopp, dacă ne referim la agresivitate și presing. Voi fi un antrenor care va studia și va munci ca un nebun, doar asta știm sigur acum (râde).