EXCLUSIV. Drama fostului jucător al lui Gică Hagi ajuns pe șantier după ce și-a pierdut toți banii: „Mama s-a omorât!”

Drama jucătorului lui Gică Hagi ajuns pe șantier după ce și-a pierdut toți banii

Pentru fotbaliști – și sportivi în general- cel mai greu moment al vieții, cumpăna, intervine atunci când cariera ia sfârșit. Mulți rămân în fenomen, devin antrenori, manageri sau impresari, alții, cu banii strânși își deschid afaceri, sunt însă și cazuri– din păcate nu puține- care rătăcesc, nu își găsesc locul, pierd tot, eșuează în ghearele viciului, se îndepărtează, dispar uitați şi  bântuiți de faima dobândită pe gazon.

Iulian Mamele (35 ani) s-a retras din fotbal la vârsta la care mulți fundași se gândesc la un nou contract, 32 de ani, măcinat de blestemul pubalgiei, sătul de infiltrații, clevetit în urma unui scandal în care a fost acuzat de blat.

Povestea lui Mamele, puștiul din Ferentari cu patru frați, poate fi predată drept lecție de viață. În fotbal, dar mai ales în afara lui, Mamele a trecut prin multe încercări. Nu de puține ori, destinul a intrat cu talpa sus și a lăsat urme. De fiecare dată, indiferent cât de dur a fost duelul, „Billy” a câștigat partida.  S-a ridicat după ce a pierdut aproape tot: imaginea, toți banii strânși în carieră… mama.  Sprijinit de familie, prin muncă și cu… „mult Dumnezeu”.

Așa arată mâinile unui fotbalist după o zi de muncă în noua sa meserie!

Salut, Iulian! În mod ciudat pentru un fotbalist cu peste 200 de meciuri pe prima scenă a fotbalului românesc, te găsesc într-un șantier.

Firma este pe numele tatălui meu, eu mă ocup, practic, de băieți. Tot ce înseamnă lucrări, aprovizionare de materiale, administrarea echipei, problemele muncitorilor, toate trec pe la mine și încerc să le administrez și să le rezolv. Sunt un șef de echipă, antrenor pe șantier, dacă vrei. Și ai văzut ce lot numeros am, 15 oameni de care sunt mândru și alături de care împart tot: fericirea, supărările, reușitele și eșecul, mâncarea.  Uite o să-ți arăt o fotografie mai veche în care aveam unghiile negre de la cât am râcâit la kitul de pe gresie.

Cum arată viața unui fost fotbalist în șantier? Cum a fost adaptarea?

Total altfel decât pe vremea când jucam. Atunci mă trezeam la ora 8, mâncam și mergeam la antrenament. Două ore de antrenament, apoi mă întorceam și dormeam, fără somn nu se putea, două ore la prânz. La început mi-a fost foarte rău pentru că, de la vârsta de 8 ani, am avut un program foarte bine pus la punct, de la care nu m-am abătut, de mic mi-am propus să fiu tipicar și profesionist. În construcții a trebuit să pun ceasul trezirii cu două ore mai devreme, la 6, să-mi pun în ordine ce am de făcut în ziua respectivă și crede-mă că, la început, erau zile în care dormeam în mașină. De la 12 la 13, când pe șantier e pauza de masă, dormeam în mașină, organismul meu era obișnuit cu programul de la fotbal, trebuia să intru în ritm, nu mă mai duceam acasă, în pat, că nu aveam timp. Acum am ajuns la performanța să nu mai fie nevoie să dorm la prânz.

Câte ore stai în șantier?

La ora 8 începem programul, vara până la 18, iarna până la 17.

După o zi de muncă, te mai prinde ora de Champions League? 

Nu. Niciodată! De trei ani de zile, după ce m-am lăsat de fotbal și am început jobul în construcții, foarte rar am adormit după ora 21.

A pierdut toți banii într-o afacere imobiliară

Nu mi-ai spus cum te-a atras acest drum? Fotbaliștii, după ce se retrag, devin antrenori, manageri, impresari, există o paletă mai largă, tu ai ajuns în construcții.

Inițial am încercat să fac un proiect de casă la Domnești, am luat un teren împreună cu un asociat, un prieten, nu a mers treaba, însă am învățat foarte multe treburi. Mi-a fost foarte greu. Toți banii mei pe care i-am câștigat în fotbal i-am investit în această afacere care a eșuat. Știi cum se spune, ai câștigat experiență. E adevărat, dacă nu treceam prin grăutățile alea, acum nu știam să gestionez și să am 15 oameni în subordine. Eu tânjeam după lucrul ăsta, aveam prieteni care lucrau în construcții și vedeam cum oamenii vin la ei, „șefu’ pot să fac aia, cum merge aici?” M-a motivat și mi-a plăcut foarte mult. Îmi petreceam foarte mult timp pe șantier. Lumea cataloghează muncitorii ca fiind oameni de ultimă speță. Eu vreau să le ofer mult mai mult respect celor care lucrează în șantier, fără ei nu putem avea o locuință. La fiecare colț de stradă răsare un bloc și, în mod ciudat, oamenii care ridică blocurile sunt subestimați, când ar trebui apreciați.

Mai devreme am asistat la o scenă. Ești cu echipa ta la masă și tu, șeful de brigadă, ai fost cel care ai servit. Ai adus platourile, ai organizat totul, de la tacâmuri până la coșurile cu pâine.

Mulți meseriași au plecat în străinătate, dar să știi că am observat o chestie, oamenii din șantier, care par duri, au nevoie de afecțiune. Le-am ascultat poveștile, mulți au crescut la casa de copii, le-au murit părinții, au fost abandonați și au avut greutăți, nu au găsit unde să stea. Pe șantier sunt și oameni care au patru clase și care au terminat liceul și cu două facultăți. Mai nou și fotbaliști (râde). Interesul meu este ca ei să vină cu drag la muncă. Eu când mă duceam cu silă la antrenament, crede-mă că mă gîndeam la transfer, să plec de la echipa respectivă, iar randamentul meu scădea.

Mi-ai spus că ai răbdare să le asculți poveștile, însă eu știu că tu ai puterea să le și înțelegi, pentru că, la rândul tău, ai avut o viață dificilă

Am crescut într-o familie cu cinci frați, eu fiind cel mai mare, muncea doar tata, el era sudor. Îți dai seama ce salariu avea pentru a putea întreține cinci copii. Țin minte că dormeam trei inși în pat și eram, deja, mari. Întodeauna mi-a plăcut să nu uit de unde am plecat. Din postura mea, fiind cel mai mare dintre frați, a trebuit să-mi asum o responsabilitate, să am grijă de ceilalți. Cu ajutorul lui Dumnezeu, ușor, ușor, să știi că am reușit să mă pun pe linia de plutire și să ne fie, cât de cât, bine.

Vreau să revin la un aspect pe care l-ai trasat mai devreme. Mi-ai spus că, în acea afacere cu case de la Domnești, ai pierdut toți banii câștigați în fotbal. Nu ai clacat? Cum ai putut să accepți și să te încăpățânezi să rămâi în acest domeniu?

Îți dai seama că a fost crunt. Pierdusem toți banii și aveam și datorii, că mă împrumutasem. Erau bani pe care nu i-am furat, nu i-am câștigat ușor, în cantonamente îmi curgea sânge din nas, plângeam, scuipam și alergam. La Steaua, la juniori, la Forban, ăsta era ritmul: sânge, lacrimi, scuipat și de la capăt. Știam că acasă am o familie numeroasă și trebuie să le aduc ceva, să le ofer ce au nevoie, să lupt. Țin minte că îmi doream să-i cumpăr mamei mele o mașină de spălat, săraca spăla la mână. Și să-i fac baia, că nu aveam gresie sau faianță.

Amintirea cu mașina de spălat și copilăria din Ferentari

Și la ce vârstă ai reușit să-i cumperi mamei tale mașina de spălat?

Înainte să-ți răspund, cu voia ta, o să-mi permit să fac o paranteză.

Te rog!

Țin minte că m-am îmbolnăvit de hepatită, din cauză că nu jucam titular, eram la juniori la Steaua, mă rodea. Și l-am întrebat pe un unchi ce pot să fac pentru a deveni un sportiv bun și mi-a zis că, în afară de ceea ce fac la antrenament, e obligatoriu să muncesc alte patru ore pe zi. Și, din acel moment, veneam de la antrenament, mă duceam la școală și seara, după ore, făceam patru ore de sport. Transpiram în uscătoria blocului meu din Ferentari , tata mi-a făcut o sală și acolo, zi de zi, am tras până am ajuns să joc titular. Dar din cauză că nu mă odihneam și nu mâncam ce trebuie, tata îmi făcea, la șase dimineața când se trezea să plece la muncă, ouă prăjite cu cartofi prăjiți. Probabil că Marica, dau exemplul lui pentru că era coleg de generație cu mine, mânca cereale cu ovăz. Sănătatea a cedat, am făcut hepatită și a trebuit să renunț la fotbal pentru o perioadă, însă am revenit, mă durea ficatul, trebuia să stau fără sport un an de zile, nu am rezistat mai mult de trei luni. Aveam nevoie să recuperez, mă duceam în alegare la antrenament și mă întorceam la fel. Alergam pe lângă tramvaiul 8 și colegii mei și îmi spuneau: „Bă, fotbalistule, te dai mare că faci tu suplimentar”. Din toată grupa, eu am ajuns să joc în Liga 1.

Îmi ești dator cu răspunsul legat de mașina de spălat?

Scuze! La 14 ani am cumpărat-o. Și aici e o poveste! Am revenit după ce m-am vindecat de hepatită și a trebuit să muncesc mai mult, să-i ajung pe colegi. La Casa Poporului, Gabriela Szabo organiza un concurs, pe o distanță de 800 de metri, sprint. Și mama mi-a zis să mă duc și eu. Ea știa că eu muncesc, că sunt tractor când vine vorba de ambiție. I-am spus că e îmbulzeală, că vin copii din toate cartierele și îmi este frică să nu mă lovesc. Până la urmă m-a convins și am mers împreună cu fratele meu, eu la grupa de 14 ani, el la 11. În stânga și în dreapta erau copii de la atletism, echipați cu colanți, ochelari, cu preparatorii și maseurii după ei. Pentru a evita aglomerația, am alergat pe lângă cordonul format din jandarmi, pe bordură, astfel că jandarmii mă împingeau înapoi în cârd, iar când mai aveam 50 de metri pentru a câștiga concursul, pur și simplu mi s-au blocat picioarele, am simțit că nu o să mai pot  trece linia. Și am ieșit pe locul trei, m-au întrecut doi sportivi de la atletism. Și așa am câștigat banii pentru mașina de spălat. Baia am făcut-o la 19 ani, din primul salariu de la fotbal, jucam la Mogoșoaia.

Ai debutat în Liga 1 la Chiajna?

Da, am promovat cu ei tocmai din liga a treia. Din cauza accidentărilor am debutat foarte târziu, dar, mulțumesc lui Dumnezeu, am avut privilegiul ăsta, să joc în Liga 1. Am evoluat cinci ani la Chiajna. Am venit de la Mogoșoaia, iar cei de acolo nu doreau să-mi dea drumul. Era domnul Tănăsescu la Mogoșoaia, fostul senator, și-l așteptam în fiecare seară acasă și plângeam să-mi dea transferul. La Chiajna era domnul Liță Dumitru, un antrenor foarte bun pentru nivelul ăla, dacă aveai rezultate, îți dădea o încredere de nedescris. Venea în vestiar și ne spunea: „Aveți meci cu ăștia, dacă nu e 2-0 la pauză, după partidă facem antrenament”. Și, după meciuri,am prins atrenamente chiar și de o oră.

Secretele vitaminizării lui Neubert și antrenamentele cu Reghecampf

Un mizilic, mă gândesc că perioada Reghecampf a fost mult mai cruntă din acest punct de vedere!

Perioada cu Reghecampf m-a ajutat foarte mult. Cred că a fost cel mai bun antrenor alături de care am lucrat. Încerca să-ți ofere cele mai bune condiții, iar când faci acest lucru, tu, ca antrenor, poți să ceri foarte mult de la jucători.

A venit cu metode noi? Să o spunem, Chiajna era o echipă mică, iar când a fost preluată de Reghecampf, echipa era cu ambele picioare în liga secundă…

Aveam 11 puncte după tur și am terminat sus. Hai să-ți spun ceva, se termina meciul și noi nu simțeam niciun pic de oboseală. Era foarte multă muncă. În perioada aia am stat două săptămâni la Izvorani, în cantonament. Eu, căpitanul echipei, am vrut să plec, să mă las din cauza antrenamentelor. Și nu sunt genul de om care să păcălesc. Simțeam că nu fac față, dar m-am motivat că-i aveam pe Vlad Munteanu și pe Mihalcea și, când vedeam cum ei aleargă la vârsta lor, mi-am zis că sunt cel mai prost, că trebuie să trec peste cantonamentul ăsta. Au plecat vreo cinci inși, oameni de bază, aveam un coleg, Nae, Nae Ionuț, care a renunțat. Îți dau un exemplu. Dacă Tommy Neubert, preparatorul fizic venea și îți zicea să faci două serii, Reghe dubla și ogliga la patru, încărca, încărca, încărca.

Totuși, în vitaminizare nu intervenise o schimbare?

Ba da. Absolut, după fiecare meci făceam perfuzie cu vitamine, un complex cu vitamine. După meci mâncam, întodeauna, în cantonament, Reghe nu le dădea voie jucătorilor ca după meci să facă ce vor ei. Și conta foarte mult. După meci erai euforic, te mai duceai în club și, astfel, interveneau accidentările. Ne simțeam fotbaliști. Am stat în cantonament la Mardan, cu Șahtior în hotel, Reghe ridicase standardul, de la echipament la tot. În deplasări mergeam cu avionul, aveam cea mai bună alimentație, condiții. La finalul partidelor, în sala de forță, faceam exerciții cu greutăți de 60 de kilograme. După meciul cu Steaua, din campionat, cinci inși au făcut ruptură. Care era problema? Eu aveam un program sportiv, dar alții se mai duceau și la distracții, iar în momentul ăla, după antrenamente și o așa încărcătură, organismul ceda și interveneau accidentările, în special rupturile.

Mi-ai spus că Reghecampf este cel mai bun antrenor alături de care ai lucrat, iar în cariera ta au fost mulți tehnicieni de valoare, printre care și Gică Hagi. Îmi poți spune dacă Reghe avea și ceva ce nu ți-a plăcut?  

Era puțin șmecheraș. Știa să te țină în priză, însă em avut alte așteptări de la el, mi-a promis că unde va merge mă va lua cu el. În momentul în care s-a văzut cu sacii în căruță nu a mai contat perioada de la Chiajna. A fost o dezamăgire. Însă-i mulțumesc din tot sufletul pentru tot.

De la Chiajna în Europa League

Nu ai mers cu Reghecampf la Steaua,  însă ai ajuns la Pandurii, echipă alături de care ai jucat în Europa League

O echipă fără presiune, cea mai bună în care am jucat, am fost vicecampioni, după Steaua și, probabil, dacă aveam un preparator fizic ne băteam, țineam mai aproape de ei. Petre Grigoraș era un altfel de antrenor, libertin, după perioada cu Reghe de la Chiajna, la Pandurii, nici măcar la antrenamentele din cantonamente nu transpiram. Și mi-a fost greu, însă a trebuit să mă adaptez, Grigoraș se baza mai mult pe tehnică, pe viteză. Chiar și echipa era de așa natură, plină de mingicari. Maxim, Răduț, Nistor… Grigoraș a plecat și, din nefericire, a venit domnul Pustai.

De ce spui din nefericire, până acum ai vorbit frumos de antrenorii tăi, se pare că nu prea ți-a plăcut matematica?

O spun fără niciun fel de remușcare, mi se pare cel mai nepregătit antrenor din Liga 1. Nu are stofă și cred eu că, în momentul acela, a fost depășit. Rezultatele au fost datorită domnului Grigoraș. Poate eram eu prea pretențios, veneam după Reghe și Grigoraș, însă,  după ce a fost numit dânsul, am decăzut.

Ți-a făcut vreo nedreptate, de obicei jucătorul așa își cântărește antrenorul, dacă joacă sau nu?

Da, cred că am fost nedreptățit puțin. Ca fotbalist simți antrenorul care te place, care trece peste micile tale greșeli, domnul Pustai a fost din topor și, chiar și după ce făcusem un meci foarte bun, cu Hapoel tel Aviv, la ei, la următorul joc m-a scos. Avea niște preferințe, o filozifie aparte, iar eu nu eram în grațiile lui. Eram om de bază și, dintr-o dată, după ce a venit domnul Pustai, am fost lăsat pe bancă.

Poate au fost alții mai buni!

Culmea, în locul meu au venit Paraskevas și Erico, primul de la U Cluj, cărora le dădusem 5-0 și Erico, de nicăieri. Din prima etapă, ei titulari, eu rezervă. Pentru ce? M-am simțit marginalizat. La un moment dat a apărut un articol în Gazeta Sporturilor, cum că Mamele s-a luat la bătaie în vestiar, i-a răspuns lui Pustai. M-am dus la dânsul și l-am întrebat ce e cu chestia asta, nu se întâmplase niciodată așa ceva, iar el mi-a zis să stau liniștit că gazetarii așa vorbesc.

Crezi că acel articol plecase de la Cristi Pustai?

E posibil orice. Să știi că lumea fotbalului e o lume perversă. Sunt foarte multe interese, contează pe filiera cui vii, cine te recomandă, al cui ești și aceste lucruri sunt valabile până la cel mai înalt nivel. Dacă i se pune cuiva pata pe tine, poți să stai tu și în fund și în cap. De la președinte și până la antrenor. Din scurta mea experiența în fotbal, că nu am fost vreun mare fotbalist, am ajuns la o concluzie, cu cât ești mai pervers, mai rezervat, îți vezi interesul tău și-l pui în față, cu atât ai mai mult de câștigat. În momentul în care ai personalitate și vrei să-ți impui punctul de vedere, pierzi, ești condamnat.

L-a făcut pe Gică Hagi să dea prime pentru victorie: „Ești nebun! Vrei să mă dea nevasta afară din casă?”

Tu ai fost unul dintre fotbaliștii cu personalitate.

Așa m-a făcut mama. Și am pierdut. Țin minte și la Viitorul. Când am ajuns acolo, băieții mi-au zis: „Bă, tu ești nebun, cum te duci tu la Gică Hagi să-i ceri prime, păi el nu a dat prime în viața lui și vii tu acum”. Și a ajuns Gică să ofere prime chiar și la egal. Gică Hagi premia egalul! I-am bătut pe Dinamo în „Ștefan cel Mare” și a venit la mine, nu eu eram căpitan, era Mitrea. „Billy, spune-mi, cât vreți să vă dau după meciul ăsta”. Îți dai seama, Gică Hagi, care niciodată nu dădea prime, ajunsesem la performanța să vină să mă întrebe pe mine. Și am sărit calul: „Mister, un 2500 euro ar fi bine”.  S-a înroșit: „Bă, tu ești nebun? Păi mă dă nevastă-mea afară din casă!”.

Ți-ai asumat rolul ăsta de lider sindical…

Da, uite și Reghe mi-a zis să-mi văd de treaba mea, de interesul meu, să nu vorbesc eu pentru alții, dar nu mi-a păsat, la fel aș face!

Să revenim la Hagi, cum era ca antrenor, mulți care au lucrat cu el spun că este workaholic?

Muncă în folosul echipei, trăiește pentru asta, și-l respect mult și o s-o fac toată viața, chiar dacă colaborarea noastră s-a încheiat puțin mai brusc și cu nervi. E un om deosebit, nu e un fals, unul care râde în față și te face pe la spate. Are și momente când nu vrei să stai pe lângă el. Îți spun ceva, Ianis știe cel mai bine, el era cel mai certat jucător. Era un copil. Și pe el și pe Coman îi puneam să facă flotări: „Bă, uscaților, puneți mă mâna și faceți mă stretching”. Copii cuminți, educați. Și uite unde au ajuns acum, mă bucur enorm.

Petrecere cu 25 de jucători ai Viitorului în apartamentul din Ferentari

Coman, Hagi, Cristi Manea, Tănase, Răzvan Marin, Mitriță, toți copii atunci, pentru care, în prezent, găsești un bravo .

Și Boban Nikolov, macedoneanul. Nu pot să uit cum, după un meci, o partidă dificilă la Brașov, gheață, zăpadă, un teren urât, o confruntare grea pe care am câștigat-o, în autocar i-am zis lui Tase (n.red. Florin Tănase): „Bă, ce faci? Mergi acasă? Nu vrei să vii la mine, face nevastă-mea cartofi prăjiți, bem un șpriț, ne relaxăm”. Am zis să facem ceva mai răstrâns. Îți dau cuvîntul meu de onoare, erau 25 de inși la mine în apartament, în Ferentari, la trei camere. Aveau nevoie de o descătușare și, pentru ei, care stăteau închiși la Cosmopolis, nu se mai întâmplase așa ceva. Erau foarte atacați din cauză că jucau la echipa lui Hagi, aveau o presiune. Am încercat să-i apropii, să înțeleagă că e frumos să câștigi și să fii unit. A fost o petrecere până dimineața.

Cred că acum, după această mărturisire, mulți paparazzi și-au luat amendă. Dincolo de glumă, știi de ce spun asta? La un moment dat, tot niște puști au făcut o astfel de petrecere, tot într-un apartament, e vorba de Torje, Pulhac și scandalul „Steaua e numai una”…

Probabil că noi nu eram atât de vânați precum era Dinamo. Spre surprinderea mea nu s-a aflat nimic, probabil, chiar și dacă se afla, veneam după un rezultat bun, urma o pauză, aveam timp să ne recuperăm. Dacă am fi avut antrenament a doua zi, nu făceam eu paranghelie. În acel an, sub comanda lui Gică Hagi, am avut multe de învățat, nu numai sportiv, mai ales pe partea umană.

Totuși, mi-ai zis că ai plecat puțin supărat, despărțirea nu a fost cum ai fi vrut

Gică Hagi era o fire foarte vulcanică, irascibilă, nu se controla și nu se abținea la nervi. Pierdusem acasă cu Brașov, toți am jucat slab, eu eram vânat pentru că aveam cea  mai mare experiență și domnul Hagi a zis că vrea să renunțe, să rezilieze contractele jucătorilor cu experiență. Domnul Iasko m-a chemat la birou și mi-a spus, m-am așteptat ca despărțirea să nu fie așa rigidă, brutală, preferam ceva mai uman. Însă m-am obișnuit cu ideea, am mers și i-am mulțumit pentru tot, i-am strâns mâna și, chiar și azi, îi dau mesaj în fiecare an și-i spun „La Mulți Ani”.

„Dan Alexa are relații în lumea interlopă și crede că și el e la fel”

Pot să spun că, de aici, cariera ta a început să se stingă?

M-am întors la Chiajna, am întâlnit un colectiv bun, dar eu aveam niște dureri cumplite și nu am spus nimănui, durerea începuse să apară de la Pandurii, iar la Viitorul s-a amplificat. Era o durere din cauza suprafeței terenului, ne antrenam pe sintetic, jucam pe sintetic, Viitorul juca la Chiajna și ne antrenam la Voluntari. Eram chinuit de o pubalgie, evoluam cu injecții și, de câte ori mă duceam la Gică să-i spun, el îmi spunea să stau mai mult sub duș. Și nu cred că era o modalitate profesionistă. Susțin că terenul sintetic este cancerul fotbaliștilor! Adversarii, care veneau pentru un meci pe an, ne întrebau cum putem să jucăm pe o așa suprafață. Chiar dacă m-am operat, chiar și acum, aici pe șantier, mai resimt dureri, trebuie să mă opresc, să mă ghemuiesc și să stau așa până îmi trece. Dacă trec zece minute în picioare, fără antiinflamatoare, trebuie să mă opresc, să mă întind, altfel sunt dureri groaznice.

Cum te-ai despărțit de Chiajna?

Când a venit antrenor domnul Dan Alexa. A trimis patru inși la echipa a doua, nu am putut să suport umilința asta, să mă antrenez cu copii de 16, 17 ani.

Ce avea Dan Alexa cu tine, să te trimită fără bună ziua la echipa a doua?

Chiar vrei să știi?

Din poziția mea vreau să știu tot ce poți spune tu. Și puțin în plus!

Ca să înțelegi de ce lumea asta a fotbalului este așa cum este și eu mă simt mai bine aici, pe șantier. Dan Alexa, de câte ori mă întâlneam cu el, pe la restaurante, meciuri, mă întreba: „Mai ești, mă, smardoi?”. Am tot încercat să-mi dau seama de ce îmi spune asta. Și mi-am adus aminte că la Pandurii i-am bătut într-un meci, 2-0 acasă, nici nu au mișcat, el era la Rapid. În timpul jocului m-am ciondănit puțin cu Pancu. Și s-a băgat Alexa în discuție, căruia i-am spus că, dacă e așa smardoi, vorbim după meci. După, un coleg de-ai lui de la Rapid mi-a spus că a intrat nervos în vestiar și a zis așa: „Mamele mi-a dat interval!” Sunt niște lucruri care se întâmplă în joc. El a fost frustrat și a ținut minte. Dacă am văzut că tot îmi repetă asta de fiecare dată, i-am spus și eu: „Sunt smardoi, am fost și o să rămân, am crescut în Ferentari”. Îți dai seama, când a ajuns la Chiajna, mă avea pe listă încă de la negocieri.

Când a venit la Chiajna, din postura de antrenor- jucător, ți-a spus din nou acest lucru?

Nu. Nu a avut discuția asta bărbătește, așa cum ar fi trebuit. Mi-aș fi dorit să vină și să-mi spună de unde are toate lucrurile astea împotriva mea, să mă lase să-i demonstrez, să-i arăt ce fel de om sunt. Nu! El s-a crezut intelop. Are câteva relații cu lumea interlopă și așa se vede. Și cu asta vreau să închei subiectul.

Acuzat de blat de Alexandru Tudor

Tot la Chiajna ai avut parte de episodul cu Alexandru Tudor. L-ai dat în judecată pentru ce a afirmat atunci?

IDEE. În timpul unui meci cu Dinamo, Alexandru Tudor a mers la banca echipei ilfovene și i-a spus antrenorului Adrian Falub să fie atent, dând de înțeles că fundașii centrali nu își apără corect șansele.

În timpul meciului s-a dus la banca de rezervă și i-ar fi spus lui Falub că se întâmplă ceva dubios cu fundașii centrali. Practic, i-a dat de înțeles că suntem blat. Înainte să discutăm mai multe pe marginea acestui subiect, vreau să spun că în viața mea, dar în viața mea, nu am făcut blat, nu am vândut vreun meci și nici măcar nu mi-a trecut prin cap chestia asta. Am fost genul de om, de fotbalist, care dacă-mi luai alunecările sau determinarea, mă lăsam de fotbal. În viața mea nu am păcălit fotbalul!

Pe teren, chiar și tu l-ai acuzat pe Alexandru Tudor că-i încuraja pe dinamoviști.

Da, așa e, chiar am rămas uimit. De ce să spună așa ceva despre mine? M-am consumat, mai ales că, a doua zi, am văzut în ziare, la emisiuni, am încercat să explic. S-a mușamalizat cazul.

Dar tu ai rămas cu pata asta?

Nu ai ce să faci, când vezi că cineva te pune la zid, îți condamnă munca…

Ba da. Poți să-l dai în judecată, trebuie să probeze!

L-am rugat frumos să vină cu argumente. Să spună dacă auzit vreo discuție, dacă știe ceva, nu o părere aruncată la întâmplare. Am spus că o să-l dau în judecată, însă nu am făcut-o.

De ce?

Vorbeam cu Fane Bărboianu, care îmi e prieten și mi-a zis să stau în banca mea, că el se judecă și degeaba. Și m-a dat puțin în spate, cazul lui era similar, m-am rugat la Dumnezeu să trec peste acest moment și am renunțat.

IDEE. Ștefan Bărboianu l-a dat în judecată pe Ionuț Negoiță, după ce fostul patron al lui Dinamo l-a acuzat că „a fost blat” într-un derby cu Steaua. Omul de afaceri nu a putut să-și susțină afirmațiile, deși a declarat că știe cine, cum și când, astfel că, după un timp, și-a retras afirmațiile. După mai bine de patru ani, Bărboianu a câștigat procesul, afaceristul fiind obligat de instanță să-i achite suma de 7000 de euro, plus alte penalități.

Dumnezeu apare destul de des în discursul tău…

Prin ce am trecut eu, fără el, nu puteam depăși greutățile. În momentul în care m-am lăsat de fotbal, am început cu construcțiile, am pierdut toți banii. Și lovitura cea mare a fost moartea mamei mele, cel mai greu moment din viața asta a mea care m-a cam pus la încercare. Nu credeam că o să trec prin așa ceva!

Ziua în care Iulian Mamele a primit lovitura vieții: Îmi ardea foarte tare capul, la spate, mi-a fost frică să nu fac ceva la cap, un AVC

Trebuie să te întreb dacă ai puterea să vorbești despre această dramă?

Da. Cred că mă ajută să mă descarc. Am avut copiii, soția și, pe primul loc, dacă nu-l ai pe Dumnezeu în viața ta și dacă nu-l implici în orice lucru, nu o să ai sorți de izbândă. Pe mine Dumnezeu m-a ajutat! Mama a crescut cinci copii, a spălat la mână, a călcat și s-a descurcat cu noi într-un apartament de trei camere din Ferentari. Se îmbrăca doar de la second- hand, pentru ca noi, copiii, să avem o haină nouă de Paște. Probabil că și fratele meu, care este mai mic decât mine cu trei ani, a căzut la pușcărie din cauză că era amărăciune acasă și a trebuit să facă anumite lucruri pentru a putea să trăim. Mama a avut o viață grea, iar grijile, nevoile, problemele, boala au învins-o, a luat decizia să se sinucidă.

Cum ai aflat?

Eram la șantier și m-a sunat, mi-a zis că nu mai suportă situația, avea 50 de ani, probabil s-a gândit că eu sunt cel mai mare: „Billy, eu nu o să mai rezist, mă arunc de la etaj!” Plângea! Am rugat-o să se liniștească, că las lucrurile cum sunt la șantier, vin să bem o cafea, să vorbim, să-mi povestească ce are pe suflet. Șantierul era la doi pași de casă, pe jos făceam 10 minute. M-am învârtit ce m-am învârtit prin șantier și, la un moment dat, le-am zis colegilor că trebuie să plec acasă. Parcă am simțit. M-am urcat în mașină, la semafor m-a sunat un prieten de la Secția 19, era la ora 9 jumătate dimineață. Și nu am vrut să cred. La semafor, când să fac stânga, să intru pe strada noastră, cordon de mașini cu girofar. Mama era moartă în fața scării, se aruncase de la etajul 8. Îmi ardea foarte tare capul, la spate, mi-a fost frică să nu fac ceva la cap, un AVC, m-am gândit la cei doi copii și la al treilea, care era în burta soției. Am tras aer în piept și Dumnezeu mi-a dat putere să trec peste.

Ai încercat să înțelegi ce determinat-o pe mama ta să ia această decizie, o măcinau și problemele tale? Tu, mereu, ai fost sprijinul ei

Nu. Mama avea o problemă de sănătate. Găndește-te că noi am fost cinci frați, ea a trăit la limita existenței, tata fiind un om care nu o aprecia, el consuma și alcool, iar boala pe care o avea, foarte rară, îți atacă neuronii și treci de la o stare la alta. Toată viața ei, amărciunile, supărările, problema cu fratele meu care a ajuns, la un moment dat, la pușcărie, eu plecat, multe și-au pus amprenta și, probabil, mă gândesc eu, pentru că aflase diagnosticul, mergeam cu ea în ultima perioadă la doctor, a zis să nu fie o povară pentru copiii ei. Și, din momentul ăla, viața mi-a dat un restart. Dumnezeu m-a ajutat 100%, pentru că, în astfel de momente riști să te refugiezi în alcool, în droguri. Eu m-am dus și mai mult spre Dumnezeu, m-am refugiat în muncă, în familie și am zis că niciodată nu o să-i fac pe plac divolului.

Am început discuția dintr-un punct și o să vreau să ne întoarcem la șantier. Ce faci aici te-a ajutat, te-a scăpat din ghearele  depresiei?

Mult. Șantierul, munca, băieții ăștia de la masă. Au venit săracii la priveghi, s-au împrumutat de bani și au luat o coroană. Nu am mai călcat în șantier trei zile și ghici ce, au dus lucrarea, una destul de dificilă, la bun sfârșit, singuri. Și vreau să le mulțumesc și să spun, din nou, că oamenii din șantier nu sunt oameni de ultimă speță, e ușor să le spui „Dorei”, să râzi de ei, dar aici găsești adevăratele caractere, oameni nobili.