În Primul Război Mondial am spus, în fața nemților, răspicat și rece. Pe aici nu se trece! Atunci puteam pierde tot! Fruntariile, herbul și regele. Regele nostru, un Hohenzollern de-ai lor. Și am atacat. Pentru început a fost Oituz. Apoi ne-am apărat. La Mărăști și Mărășești.
Azi, la Hamburg, e despre fotbal. Și nu avem ce pierde. Jucăm cu nemții și ne gândim la armeni. Ei sunt din filmul nostru. La fel și macedonenii. Și tot cu cei din colțul nostru de hartă ne batem pentru locul doi. Pentru că, nu e așa, locul doi e pentru noi. Chiar și crucea ne-o facem la fel.
Și chiar cu o cruce începem după ce, ritualic, scuipăm în sân. Când arbitrul Cakir dictează penalty la intervenția lui Burcă asupra lui Werner. Ne salvează VAR-ul și turcul întoarce decizia după ce consultă, cu rigoarea lui Traian Tomescu pe vremuri, reluarea. Și nici nu dezlipim Sfânta Treime că ne pune Dumnezeu mâna în cap.
Hagi pătrunde în careu, se alintă cu o bicicletă din glezne, lui Rudiger îi sare lanțul și e frânt cu o minge șoptită printre picioare, apoi, printr-o secvență genetică, Ianis schimbă piciorul și înțeapă balonul cu vârful bocancului la colțul lung. Ce fază! Ce slalom! Ce gol! Ce moștenire! Haaaaagi. Ianis! Ciupiți-ne! Trăim un vis!
Nemții ne cotropesc imediat și încep un asalt necontenit pentru egalare. Au furia panzerelor și noi stăm în poziții cu liniile lipite, îngrămădiți în fâșii galbene, în fața lui Niță. Am cedat balonul și căutăm o contră să speculăm, însă mingea, pe noi, ne frige precum o grenadă. O predăm după doar două pase. Chiricheș conduce cu baston de mareșal defensiva noastră.
Nemții împletesc pase cu migala lor magistrală, însă se împotmolesc, de fiecare dată, în zona centrală. Totuși produc deranj în benzi. Degeaba! Rezistăm. Pe final respirăm după un șut periculos din afara careului al lui Gnabry. Balonul nu prinde poarta și, cu sacrificiu și raze de ambiție, intrăm în avantaj la vestiare.
Am trăit cu sufletul păduche o repriză în care Hagi, cu un moment de strălucire, ne-a condamnat, precum a făcea tatăl său, la fericire. Conducem Mannchaft-ul după 45 de minute trudite.
Și ce greu o să ne fie în următoarele 45!
Și Gnabry nu mai iartă. Imediat după pauză încearcă, din nou, colțul porții. Tot de la distanță. De data asta, chiar și cu Niță întins ca o cordelină, mingea prinde plasa. 1-1. Radoi, după ce și-a ros și coatele, mută. Iese Hagi, intră Maxim. Ivan îi ia locul lui Mihăilă. Nemții ne simt fragili și ne colonizează jumătatea de teren.
Pe gazon părem asupriți, în tribune decidem decibelii. România, România! Suntem ecou și suferință, avem genunchii grei, iar la fiecare șarjă adversă ne bântuie suspinul. Werner ne iartă incredibil și, imediat, este schimbat.
Intră și veteranul Muller.
Ne-ar prinde bine o cruce când mai sunt 20 de minute din meci. Chiricheș e peste tot. Sane trimite, din prima și dintr-o poziție ideală, cu o indolență incredibilă, peste poartă. Pușcaș ne amăgește după ce mingea l-a încălecat, iar voleul l-a trădat. Poziția era bună, pasa lui Stanciu magistrală.
Și suntem surprinși cu defensiva în pribegie, Havertz scapă spre poartă, însă Rus urmărește cu o încăpățânare de ostaș și-l blochează pe jucătorul lui Chelsea fix la fotograma șutului.
Iar de data asta nu ne-a mai ajutat nicio cruce. Muller ne sancționează după un somn la o fază fixă. Corner, Goretzka se lungește singur, fără marcaj prelungește la colțul lung și Muller, vicleanul Muller, înscrie nestingherit fără să aibă vreo umbră lângă el. Am rezistat 81 de minute. Am pierdut onorabil. Stupidă satisfacție. Storși de nemți, ne mai rămâne să-i batem pe armeni.