Imensul succes sportiv al înotătorului fost urmat de lingușeli băloase venite de la toate nivelurile, iar ceea ce se anunță pentru zilele viitoare, e de-a dreptul îngrijorător
O medalie de aur la înot (noi, profanii care nu trecem de geamandură, nu suntem obligați să-i spunem ”natație”) e ceva nu doar extraordinar, ieșit din comun, fabulos, dar și ceva care nu ilustrează absolut deloc starea în care se află sportul din România. Poate să ia David Popovici zece sau o sută de medalii de aur, sportul nostru tot la pământ rămâne. Pentru că n-are nimeni grijă de el, iar decidenții care acum se gudură pe lângă stropii înotătorului, de fapt se îneacă în lingușeală ieftină, penibilă și contraproductivă.
De sus până jos toată lumea se bulucește cu felicitările, începând de la Palatul Cotroceni, continuând cu mesajul bilingv, româno-maghiar, al minustrului Novak (chiar era nevoie de două limbi?, nu ajungea una?), ajungând la primarul sectorului 2, unde David locuiește. Tușat, edilul anunță instituirea unei burse pentru campionii din sport, nu doar pentru cei care învață bine. Zău? Dacă David termina al doilea sau al treilea sau al patrulea, ca la Tokyo, nu se mai instituia nicio bursă, nu? De pe listă mai lipsește doar postarea președintelui de bloc. Nu e exclus să ne spună că-i va da voie să înoate în subsolul inundat.
E de anticipat deja șuvoiul de acolade de la aeroport, când David va sosi în țară. Plecăciuni, temenele, dar totodată prilejul de a ieși în față. De a arăta electoratului cât de atașat e cutare politician de valorile autentice ale nației. Cât de mult le pasă dumnealor de un minor care ne face cinste, deși n-au ridicat un pai ca să-i fie cumva de ajutor.
După „autorități” venim noi, ceilalți. Cei care gâtuim rețelele de socializare cu inimioare alăturate pozei lui David în apă. Cu toții am crezut mereu în el, am știut de când era la grădiniță că va fi mare, cu toții suntem străpunși de gânduri bune, ba unii dintre noi l-am și zărit o dată, la metrou, cu sacul de antrenament în spate. Mai că am fi rude, nu mai e mult până o să-l invităm la o înghețată sau la un suc.
S-a iscat un adevărat curent popular care crucufică televiziunile de sport, dar și postul național, că n-au transmis în direct evenimentul de la Budapesta. Da, într-adevăr, e inadmisibil că nu s-a televizat, în contextul în care pe ecranele sus-amintitelor stații rulează foarte multă ”maculatură”, tot felul de aberații care nu interesează pe nimeni. Dar oare câți dintre militanții pentru televizarea înotului și-ar fi rupt din timp două minute (atât durează cursa de 200 m liber, cu suitul pe blockstart cu tot) lunea, la șapte seara? Probabil foarte puțini. Sigur, de-acum încolo cursele sale vot face audiențe bune, dar pentru publicul din România, un concurs de înot, fie el și Campionat Mondial, e bătut oricând de prezentarea unor tigăi miraculoase la Teleshoping.
Din tot acest ghiveci de trăiri trebuie să înțelegem altceva. Anume că mesajul pe care-l poate transmite performanța colosală a puștiului român e acela de a-i trimite pe colegii săi de generație către bazin, către teren de sport, către preocupări concrete, lucrative. Avem o tânără generație îngrijorător de contemplativă (se poate spune chiar leneșă), iar un astfel de exemplu le-ar putea clătina letargia ”cartofilor de canapea” (couch potatoes), așa cum se alintă între ei cei care atunci când nu dorm, stau doar cu ochii în telefon sau pe tabletă. Măcar cu asta să ne alegem!