Am ratat Jocurile Olimpice așa cum probabil au făcut-o mulți dintre pământeni. Pentru televziune a fost un dezastru. Cele mai scăzute audiențe la nivel mondial din ultimii 30 de ani s-au înregistrat cu JO de la Tokyo. Săli goale, dezolante, sportivi năuci, testați zilnic și cu termometru lângă ei din oră în oră, un show fără public și fără energie.
Țin minte anii când lotul olimpic era însoțit de alaiul politicienilor și toată gașca politică îl petrecea la aeroport. Anul ăsta până și politicienii au mirosit eșecul evenimentului și au stat departe de sportivi și de alăturarea cu imaginea lor. Au mai apărut așa, din când în când, la puținele medalii câștigate și atunci cu declarațîi ușor dojenitoare. Politicienii sunt cele mai versatile animale de pe planetă, simt mirosul de sânge sau de izbânda și lipsa de asociere a lor cu sportivii olimpici a fost primul semnal al eșecului .
Nici presa nu s-a înghesuit, vreo trei redacții au avut trimiși în Tokyo și emoția a dispărut cu totul din Olimpiada văzută în media.
Ne-am pus sacii în viitorul unui puști înotător. Atât. În rest, am oprit motoarele. Sau nu mai știm să le pornim.
Vreo 20 de milioane de euro au primit federațiile sportive de la buget anul asta.
Mult? Puțin? Cine poate să calculeze?
La fotbal nu mi-am pus speranțe. Jocurile Olimpice au fost mereu o amăgire în fotbal și FIFA nu s-a băgat niciodată în miuța cercurilor olimpice. Strângerile de mâna și sloganul ” important e să participi” nu are căutare la fotbaliști plătiți cu milioane pe secundă.
Una peste alta, Tokyo 2020 a fost o ratare. Pentru toți.
Am acasă, înrămată, cea mai valoroasă fotografie din istoria sportului românesc: Podiumul românesc de la Sydney.
Maria Olaru mi-a scris atunci pe fotografie un autograf premoniție:„…când acest azi va fi un ieri îndepărtat și îngropat în trecut …”
Premoniția Mariei s-a adeverit. A venit ziua.