Alibec e un motiv să vezi un meci

Golul său din meciul Farul-Voluntari 2-1 ogoaie dorul de fotbal veritabil al celor obligați să consume prea multe surogate

Șutul acela de la aproape 30 de metri, răsucire, apoi execuție impecabilă direct în plasă, e atipic campionatului românesc. Într-un moment în care până și Liverpool marchează urât (reușita lui Sallah cu Man United a avut toate atributele unui eseu de rugby, împins cu grămada dincolo de terenul de țintă), un asemenea gol apărut din senin în Liga 1 ne aduce confirmarea că ne aflăm în fața unui mare fotbalist.

Talent vs. INSTAT

Asta e Denis Alibec. Un fotbalist adevărat. Un ins care te cheamă să te uiți la meciurile lui. Te îndeamnă să lași telecomanda pe Farul, să nu pleci de acolo, că poate mai produce ceva. Un stop. O pasă. Un dribling veritabil, nu din acelea ”de tip nou”, când un fotbalist fuge cu mingea pe lângă adversar și pretinde că l-a driblat, iar INSTAT-ul, care a ajuns o instanță mai infailibilă decât Vaticanul, confirmă cifric realizarea. Driblingurileși șuturile lui Alibec sunt însă reale, firești, n-au nimic artificial, izvorăsc din talent.

O expresie folosită greșit

Genul acesta de jucători ne lipsește. În termeni contemporani, în limbaj de lemn lustruit, se spune ”oameni capabili să facă diferența”. Chiar dacă e consacrată, expresia e folosită greșit. Diferența se poate face și altfel, într-o mie de alte feluri. Cu capul, la o fază fixă. Rostogolindu-te cu mingea în poarta adversă. Punând latul de la un metru. Aceste procedee sunt la îndemâna oricui. Golurile ”marca Alibec” însă au ceva cu totul personal. 

Dorul de Budescu

Vorbind de Alibec, ni s-a făcut dor de Budescu. Pentru Alibec ne uităm la meciurile Farului. Pentru Budescu, urmăream Voluntariul, altfel, o cazemată corectă din punct de vedere fotbalistic, însă fundamental impersonală. Se așteaptă acum revenirea lui Budescu la Petrolul, să mai aerisească un pic acel buncăr defensiv, pe care toată lumea îl condamnă. Probabil că peste o lună-două, sătui până-n gât de truda comună a nechemaților din campionatul nostru, vom butona după meciurile Petrolului, să vedem acel fotbal de care ne e dor.

Se premiază performanța, nu talentul

Alibec și Budescu, două mari talente, doi ”grași” clasici, care în permanență s-au luptat cu dulciurile, cu sarmalele și cu kilogramele. În mod normal și logic, cei mai buni fotbaliști români din ultimul deceniu, deși sufragiile de sfârșit de an au apărut în ultima vreme și Țucudean, și Dennis Man, și trei portari, Tătărușanu, Ionuț Radu și Niță. Alibec are un singur trofeu, în 2016, Budescu tot unul, un an mai târziu. Aceste anchete premiază însă performanța, nu talentul. Însă ochiul nostru, subiectiv și mereu flămând de frumos, caută întotdeauna talentul.

Altfel decât ”băieții buni”

Sigur că există Octavian Popescu, Cordea, Miculescu, Olaru, Petrila, Rareș Ilie, Andrei Ivan, Dennis Man, Mihăilă. Băieți tineri, jucători buni, nimic de zis. Dar încă niciunul din lista de mai sus n-are calitatea aceea de a te face să te uiți la un meci special pentru el. Așa cum o are Alibec. Văzând un gol ca acela din meciul cu Voluntariul, uiți de toate. Și că a jucat la o grămadă de echipe, și că nu demult, la echipa națională, s-a accidentat din cauza kilogramelor în plus, și că mai dă din mâini, și că mai strâmbă din nas. E talentul în stare pură și te face mereu să-l cauți și să-l privești.