Acest 4-1 care ne cam încurcă

Am terminat pe ultimul loc în grupă, am retrogradat, dar în ultimul meci am câștigat la scor, în fața unui public entuziasmat

Multă vreme de-acum încolo vom ronțăi clișeele că ne vom duela cu Luxemburg și cu Feroe și că am fost excluși de la masa bogaților. Ne convine defetismul, pentru că așa ne este mai la îndemână să expicăm totul, trăgând concluzia amară că suntem vai de mama noastră. Și, sub anumite aspecte, chiar suntem.

Ne-am obișnuit cu eșecurile

Înaintea acestei duble din septembrie aveam doar trei puncte, țineam strâns în brațe lanterna roșie într-o companie deloc selectă (Bosnia, Muntenegru, Finlanda nu sunt nume mari), ne uitam la Ungaria care era lider (până la urmă n-a mai fost) în fața Italiei, Angliei și Germaniei și parcă așteptam ca retrogradarea să ne fie parafată de două apariții lamentabile. Eventual de două înfrângeri și, dacă se poate, chiar la scor!

Știm deja ce să spunem la înfrângeri

În acel caz puneam banda care deja fâșâie de la multipla întrebuințare. Că n-avem fond de jucători, că n-avem selecționer, că unii vin la echipa națională ca la un fel de sanatoriu care să-i pună pe roate pntru evoluțiile de la cluburi, că nu avem seniori rezonabili pentru că nu dăm importanță copiilor și juniorilor. Pe toate acestea le-am mai auzit de multe ori și le-am mai fi rostit o dată, dar ce te faci că jocul din Finlanda n-a fost tocmai rău (meritam vicoria!), iar acest 4-1 cu Bosnia a ridicat spectatorii de pe scaune, alăturându-i iarăși echipei naționale?!

Ar trebui să huiduim victoria, nu-i așa?!

Parcă nu se cade să tragi concluzii funeste după o victorie cu 4-1, chiar dacă Bosnia, deja câștigătoarea seriei, a folosit o garnitură de rezerve, chiar dacă lui Edin Dzeko, intrat pe teren spre final, ca să se mai dezmorțească, nu i-au trebuit mai mult de două minute să ne dea gol. Un 4-1 rămâne un 4-1, are rezonanța lui și nu te-apuci de retezat capete după o victorie la scor. După o înfrângere o făceai, chiar era cazul, dar acum parcă nu se cade.

Ce facem? Reluăm circul?

Să zicem totuși că, pentru neîndeplinire de obiectiv, Edi va fi nevoit în cele din urmă să plece. Ce facem? Reluăm spectacolul de-astă toamnă-iarnă? Ne ducem iarăși la Hagi, ca să ne refuze? Mai mâncăm un Souvlaki cu Răzvan la Salonic? Mai frământăm o lună-două în palme clauza lui Petrescu? Îl mai chemăm o dată în țară pe Boloni? Pentru că probabil asta s-ar întâmpla dacă înțelegerea cu Iordănescu jr. ar fi întreruptă, fiindcă alte variante nu prea mai sunt.

Continuitatea e altă placă

Trebuie să fim de acord că la începutul acestui an Edi Iordănescu a fost numit la echipa națională pentru că toți ceilalți numiți mai sus (fiecare luat separat cu CV mai bun decât al actualului selecționer) au refuzat. Absolut același este și motivul pentru care acum Edi Iordănescu ar trebui să rămână și nu să plece. Anume acela că sus-amintiții ar refuza din nou, din aceleași motive ca și data trecută, sau poate că din altele, mai noi. Dar, de refuzat ar refuza. Și-atunci mergem pe mâna lui Edi, învocăm continuitatea și măcar ne amăgim că am retrogradat printr-o victorie, și nu printr-o înfrângere, care chiar ne-ar fi obligat să facem shimbări la nivelul băncii.