Fondat la data de 25 iunie 1923 de către un grup de muncitori de la Atelierele Grivița, clubul de fotbal Rapid a ajuns, astăzi, la 99 de ani de la înființare! Cu o istorie atât de bogată, formația giuleșteană se poate lăuda cu o mulțime de povești impresionante, însă cinci întâmplări vor putea fi rostite nepoților de ficare dată pe 25 iunie.
Rapid București este fără doar și poate unul dintre cele mai iubite cluburi de fotbal din România, iar astăzi, 25 iunie 2022, giuleștenii au ajuns la 99 de ani de la înființare.
Fondat la data de 25 iunie 1923, Rapid face parte dintr-o listă selectă de echipe ale României care se pot lăuda cu o asemenea istorie bogată. Iar la nivel de București, Rapid le-a luat fața cu mult rivalelor ce aveau să îi iasă în cale mulți ani mai târziu, respectiv Steaua și Dinamo.
Echipa a fost înființată inițial de un grup de muncitori de la Atelierele Grivița sub numele de Asociația culturală și sportivă C.F.R.
Ulterior, după ce a concurat sub mai multe nume, cum ar fi CFR sau Locomotiva, în 1958, formația a ajuns la numele care a consacrat-o, respectiv Rapid.
La nivel de palmares, Rapid se poate lăuda cu trei titluri de campioană a României (1967, 1999 și 2003), 13 Cupe ale României, 4 Supercupe, o Cupă a Ligii, două Cupe Balcanice și o finală a Cupei Europei Centrale.
Cu o istorie atât de bogată, clubul Rapid are în spate și o mulțime de povești fabuloase, iar gsp.ro a selectat cele mai remarcabile cinci întâmplări care vor putea fi povestite nepoților de fiecare dată pe 25 iunie.
Una dintre cele mai bătrâne povești face trimitere la Mihai Ioan, cunoscut și Mihai „Crețu” sau „Mache”, un tânăr care a combinat pasiunea pentru fotbal cu cea pentru actorie. Mihai Ioan, care în cele din urmă s-a consacrat ca actor de revistă, a recunoscut într-o serie de memorii că pasiunea pentru sportul „rege” i-a fost insuflată de către tată:
Tata fusese ofițer în garda regilor Carol al II-lea și Mihai. De la el am moștenit dragostea pentru Rapid și ura față de comuniști. Nu dispreț, ci ură! Din ofițer al armatei regale, tatăl meu a ajuns sub comuniști să repare lădițe de lemn la aprozar. El iubea efectiv noțiunea de regalitate, de aceea m-a și botezat Mihai, după Mihai I. Luptase la Cotul Donului, de unde scăpase din încercuire.
În 1923, când a apărut Rapidul, el avea 19 ani și locuia în Grant. Era prieten cu unii dintre cei care au înființat Rapidul, iar dragostea asta mi-a transmis-o și mie. Oamenii nu încurajau echipa în mod organizat. După ce am luat primul nostru titlu, i-am adunat și i-am învățat cum să cânte. Veneam la stadion cu texte scrise acasă pe care le cântam pe diverse melodii”.
Născut la data de 25 octombrie 1925 în orașul Ismail din sudul Basarabiei, Ioan Chirilă a devenit mai târziu un apreciat jurnalist sportiv și scriitor român de cărți pe teme sportive. În 1968, el a publicat cartea „Glasul roților de tren. Istoria „Rapidului”” și, de asemenea, a dedicat alte ample pasaje în lucrările sale pentru foștii jucători ai Rapidului.
Un fragment scris de el în urmă cu zeci de ani a rămas celebru:
Potcoava Giuleştilor. 12 mai 1938. Se simte apropierea marelui sezon internaţional al Rapidului. Lume multă în tribună. Dimineaţa şi după-masă. Vintilă sprintează, păstrînd miraculos mingea între ghete. Giussy Baratki se joacă cu răbdarea copiilor din spatele porţii. Aproape toate mingile trimise de el revin pe în teren, lovind barele la încheieturi, cînd în dreapta, cînd în stânga. La cealaltă poartă, Ionică Bogdan susţine un meci de antrenament împotriva a cinci copii. Copiii sînt desculţi. Bogdan de asemenea. Îşi respectă adversarii. Azi e ultimul antrenament în preajma meciului cel mare. Pentru că la 15 mai, în Giuleşti, Rapid întîlneşte Venusul în semifinala Cupei României”, nota Ioan Chirilă.
O altă poveste fabuloasă îl are în prim-plan pe Constantin Mincea, cunoscut de toată suflarea rapidisă și drept „Geamgiu”. El a devenit lider al galeriei rapidiste în 1974 și nu a mai renunțat la acel statut decât în 2002, atunci când, din nefericire, a fost diagnosticat cu o boală cruntă. Potrivit sursei citate, Mincea s-a impus ca lider al suporterilor prin felul lui deschis de a fi, pentru vocea lui teribil de zgomotoasă, dar mai ales pentru că întotdeauna a încercat să aplaneze conflictele, nu să le genereze sau să le escaladeze.
El a încetat din viață în februarie 2005, la vârsta de 63 de ani, după trei ani în care s-a luptat cu cancerul.
Tata a fost 32 de ani şeful galeriei. M-a luat de la 6 ani în Giuleşti. Noi, susţinătorii Rapidului, am înfiinţat prima ligă a suporterilor din ţara asta”, își amintea fiul lui Constantin Mincea, care a fost, de asmenea, lider în galeria echipei giuleștene timp de doi ani.
Nicolae Manea a fost legitimat la clubul Rapid timp de 19 sezoane. Alături de echipa din Giulești, el a cucerit Cupa României în 1975. Într-un interviu recent, Costin și Florin Manea, fiii săi, au povestit cum a fost arestat din cauza unui gol marcat cu Dinamo Victoria:
Prin 1983, juca Rapid cu Dinamo Victoria. Tata luase un video de la o siriancă, costa 50.000 de lei. Avea video-ul ăla 11 kile, abia îl cărai. JVC înghițea caseta. Îi dăduse 25.000, mai avea să-i dea 25.000, dar între timp a prins-o miliția pe siriancă. Au arestat-o și aia a spus cui îi mai vânduse.
Înainte de meci, au venit doi milițieni la ușă, au intrat peste noi și ne-au luat videoul. Îl ținea tata într-un plastic. Apoi, am primit un telefon: „Spuneți-i lui Nae că dacă dă gol contra lor nu mai vede videoul și îl și chemăm la miliție”.
L-am anunțat pe tata și el zice: „Dă-i, bă,…! Ce poa să-mi facă? Că doar nu mă dau afară din țară”. Vine meciul, Rapid retrograda dacă pierdea. Dă tata gol din lovitură liberă și batem cu 1-0. După meci, pe la 6, vine duba de la miliție: „Domnule Manea, trebuie să mergem la miliție”. L-au încărcat și dus a fost. Eram eu, mama, unul din frații gemeni de-ai lui tata, eram convinși că l-au arestat.
Pe la 11 noaptea, auzim pe cineva cântând. Tata cu videoul la subraț, rupt de băutură. Intră în casă, avea și o cutie, cică i-a dat-o colonelul Bărbulescu, șeful IGP. Fratele lui tata deschide cutia și vede un ceas: „Băi, cine aia a mă-sii ți-a dat ție ceasul?”. La care tata ia ceasul, îl duce la gură și zice în șoaptă: „N-am zis eu, domn colonel! E frati-miu”. Ce se întâmplase la miliție…L-a luat Bărbulescu, un zbir: „Bă Nae, ești fotbalist, mi-a plăcut de tine”. I-a dat videoul înapoi și i-a mai dat și un ceas Omega.”.
Nicolae Manea a murit în decembrie 2014, la doar câteva luni după ce fusese diagnosticat cu cancer.
De-a lungul istoriei din fotbalul românesc, mai mulți fotbaliști au avut parcă o soartă predestinată de a îmbrăca tricoul unei echipe. Avem aici exemplul lui Gică Craioveanu de la Craiova, pe cel al lui Bogdan Argeș Vintilă de la Pitești sau chiar un Brașoveanu care s-a făcut remarcat la diverse formații din Brașov.
Giuleștenii au avut și ei un astfel de fotbalist. Este vorba despre Ștefan Giulescu, atacant care în 1984, la vârsta de 25 de ani, a semnat cu Rapid. Din păcate, el nu a făcut o carieră impresionantă la echipa vișinie și a evoluat doar 5 meciuri. Însă, datorită numelui a rămas o parte din istoria clubului.
Deși născut și crescut pe Șoseaua Giurgiului, eram rapidist de mic, așa cum s-a transmis mereu boala asta, adică din tată-n fiu. N-am avut norocul să prind ca lumea echipa mare, cu Nichi Dumitriu, Puiu Ionescu și Dan Coe, și am crescut mai mult cu Rică, Marin Stelian, Neagu sau Manea, dar tribuna magnifică din Giulești, unică pe atunci, te făcea să vibrezi și la victorii banale, chinuite”, și-a amintit Ștefan Giulescu, într-un interviu acordat în urmă cu mai mulți ani.